Indiferenţă publică

Mesaj automatic: Bună ziua, şi bun venit la "Telefonul de salvare" al departamentului de poliţie din Springfield! Dacă cunoaşteţi numele crimei care se comite în acest moment, apăsaţi unu. Pentru a alege dintr-o listă de crime, apăsaţi doi. Dacă sunteţi omorât în momentul acesta, sau sunaţi de pe un telefon cu rozetă, vă rugăm să aşteptaţi.

Cazul de mai sus este unul din acelea care e haios în mod exclusiv pentru absurditatea sa: te gândeşti „Îţi imaginezi să se întâmple aşa în realitate? E imposibil!”. Nu crezi că vreodată se va întâmpla asta. Însă se întâmplă. Şi atunci nu mai e haios.

Acesta e cazul unei prietene, care, având pe mama ei imobilizată în pat şi cu foarte intense dureri de rinichi , a decis să sune la ambulanţă. Argumentele prezentate de serviciile publice pentru a nu trimite ambulanţa, UNELE dintre ele, sunt următoarele: casa dvoastră nu e aproape de centrul nostru (fiind, evident, în acelaşi oraş, unul nu prea mare), cum adică mama dvoastră e bolnavă dacă sunteţi pe stradă în momentul acesta?, luaţi un taxiu. Mulţumită lui dumnezeu (da, acela care e caracterizat prin inexistenţa sa), nu avea nimic grav şi, în finalul finalelor au decis să trimită ambulanţa (care a trebuit să se deplaseze în jur de 3 km!!). Dar ce se întâmpla dacă chiar avea ceva grav? Oare funcţionarii sunt imuni conştientizării despre imprevizibilitatea vieţii? Ceea ce pentru un om simplu este 'mă doare aici' pentru un medic poate fi cancer.

Asta e clara probă că proasta atenţie a serviciilor publice nu e o boală doar a ţărilor nedezvoltate, care de obicei poartă ca nume de familie „Corupţie”, ci şi a ţărilor aşa-zis avansate, cum ar fi Spania. Operatorii serviciilor de ambulanţă dau mostră de o incredulitate care în circumstanţe normale nu are nicio justificare. Nu poţi aştepta milă, nici măcar înţelegere din partea lor: sunt obişnuiţi să audă zilnic un mare număr de cazuri tragice, ceea ce îi induce la indiferenţă (altfel le-ar fi imposibil a munci în aşa ceva). Ajuns la punctul acesta, pot să afirm că adevărata boală a cărei victime suntem este indiferenţa către suferinţa străinilor. Nu există termen care să descrie actuala perioadă a umanităţii mai bine decât acesta: indiferenţa. Asta este capitalismul, legea junglei care deja ne caracterizează din natură înmulţită: fiecare pentru el, cel mai puternic supravieţuieşte, stuff like that.

Avem aici problema de bază atât în cazul de faţă cât şi, în mod special, în societatea noastră: În timp ce tu te zbaţi şi lupţi pentru viaţă, operatorul ce te ascultă în cealaltă parte a liniei luptă pentru un salariu.

Muse - The Resistance

14 Septembrie. Asta e data în care se aude va apărea pe piaţă noul album a celor de la Muse: The Resistance. Deşi am avut destule emoţii, din momentul în care am aflat că vor lansa un nou album, şi mai ales uitându-mă peste tracklist (Exogenesis: Symphony Part I, II, III, sună promiţătorrr), am fost sigură că nu vor dezamăgi. Adică, c'mon, sunt Muse, nu există şanse ca Ei să fie în vreun mod afectaţi de curentul ăsta de muzică superficială şi căcăcioasă care posedă aproape în totalitate monopolul panoramei muzicale internaţionale în momentul de faţă (şi probabil muuuulte momente viitoare). Nu au cum, sunt dintr-un univers paralel, nu au nicio treabă cu nimic. Sunt Ei şi atât.

Well. Pe net cică rulează două din cele 11 melodii ale albumului (cel puţin legal, adică pe ză ofişiăl sait):

• United States of Eurasia: versurile, având în vedere numele cântecului, erau destul de previzibile: era clar că e vorba de politică, şi dacă e vorba de politică e vorba de război. Cuvinte care îmi plac în special: And must we do as we're told? Must we do as we're told? & And we know that there is no one we can trust; Our ancient heroes, they are turning to dust!
  Puţine de zis despre versuri, sunt absolut geniale, aşa cum ne-au obişnuit.
  Muzica... pianul şi aerul simfonic de la început erau de aşteptat. Două surprize: cea negativă, ritmul oriental (deşi nu e logic să fiu surprinsă din moment ce subiectul cântecului are legătură cu orientul). Not great; surpriza pozitivă... o clară, dar clară influenţă, un omagiu celor de la Queen (care, ha!, e unul din grupurile mele favorite): chitara nu putea să fie mai Brian May de atât (a se compara cu cea din Bohemian Rhapsody), iar corurile amintesc într-un mod incontestabil de cele care sună în melodiile marca Queen (a se asculta Bohemian Rhapsody -din nou-, Bycicle Race, Killer Queen, mă rog, ascultaţi Queen randomly, aproape în toate cântecele veţi da de chitara şi corurile acestea).
  Nu e o imaginare a cititorilor imaginari că sunt euforică, chiar sunt.

Muse - United States of Eurasia

• Uprising: Deşi atunci când ascult un cântec dau destulă importanţă versurilor, mesajului pe care artistul respectiv vrea să îl transmită, sunt ferm convinsă de un lucru: un negativ frumos salvează versuri penibile (ca exemplu, rock n' roll-ul acela cu 'well you cand do anything but lay off of my blue suede shoes!'), în schimb cuvinte frumoase nu salvează un negativ penibil - ca exemplu, Uprising-ul acesta despre care vorbim aici. Apreciez gândurile, apreciez vocea, dar negativul îmi irită timpanele, iar 'c'mon'-ul acela contribuie la dăunarea lor permanentă. Mă doare să zic asta, dar ritmul aduce în anumite momente... un aer... o aroma... adică o duhoare a André. Gata, am zis-o.

Muse - Uprising (2009)

Concluzie: mulţumită de United States of Eurasia, dezamăgită de Uprising, nerăbdătoare pentru a asculta Exogenesis: Symphony (şi cele 3 părţi ale sale).

Ză ultimate descoperire ştiinţifică: tot ce atinge Moartea se transformă în aur

Şi, din nou lipsită de ocupaţie şi plină de gânduri filosofice atotprofundice, m-am trezit descoperind pentru ză fărst time altă teorie cu anterioritate descoperită de 5344362576 persoane: moartea are mână de aur. Cu o strânsă legătură de citatul mai înainte..citat, găsim clasica frază 'Era un băiat atât de bun...', când în viaţă nu îl suporta nimeni. Asta în cazul mortalilor. Apoi echivalentul în lumea starurilor: după ce mor se transformă în legende. Pentru că au murit. So.

Cum nici nu putea să fie altfel, am fost inspirată de către recenta moarte a coronatului 'king of pop' Michael Jackson. Deci. Tipul a fost o legendă încă de când dăduse primii paşi în lumea muzicii. Ok. A făcut istorie. Ok. Probabil a mişcat prin muzica lui cea mai mare masă care e posibil a fi mişcată de o singură persoană şi prin muzică. Ok. A murit, şi nimeni nu se aştepta. Ok. Fanii sunt devastaţi. Ok. Totul pe înţelesul simplei minţi a Ancăi Elenăi Chirilăi până aici. Ok. Ceea ce transcendă minţii Ancăi Elenăi Chirilăi este de ce naiba persoane care nu au ascultat în viaţa lor voluntar o piesă de-a lui Michael Jackson suferă profund pentru moartea lui? Poate că vreţi să îi spuneţi sensibilitate, şi poate mie vreţi să îmi spuneţi insensibilă, dar, în ochii mei, asta e ipocrizie pură (DA! în cazul în care cititorii imaginari se întreaba, totul e ipocrizie pentru mine). Cum altfel se explică situaţia următoare (ipotetică ofcors):
Înainte de moarte:
'1- Ai auzit că MJ are de gând să facă un ultim tour, aşa de la revedere!?!?!
2- Hă?! Whatever...'
Postmortem:
'1- Ai auzit că a murit MJ?
2- A murit MJ?!?!? Nuuuuuuuu! Vai, era idolul şi modelul meu în viaţă! Nu pot să trăiesc cu aşa o durere! Împrăştie-i cenuşile peste corpul meu nud!!!'

Mamă, hai că mi-am făcut nervi singură cu situaţia asta ipotetică.

Să mă explic, dacă nu am făcut-o destul deja. Nu zic nimic. A murit, e o chestie tristă când cineva moare. Dar mor multe persoane. Zilnic. Nu e vorba nici de lipsă de respect. Din contră, mai lipsă de respect e abia să ai habar cine e MJ şi să te dai drept rănit la corason când moare. După regula asta, ar trebui să te dai rănit la corason pentru fiecare persoană care moare. Şi mor multe. Eu zic că e mai simplu, dacă nu eşti rănit, să nu te dai rănit, şi gata. Zic decât.

Deci, sensibilitate sau ipocrizie?

Mallorca

După părerea mea, Mallorca e unul din locurile cele mai frumoase din teritoriul spaniol. Cel mai frumos, aş risca a spune, dacă aş fi vizitat mai mult decât un 10% din această în mai multe sensuri extraordinar de bogată ţară. După părerea lui Frédéric Chopin, Mallorca nu e doar unul din cele mai frumoase locuri ale Spaniei, ci ale lumii întregi. Am avut norocul de a vizita această mică insulă, şi în acelaşi timp cea mai mare din Arhipeleagul Balear, în două ocazii; cu siguranţă mă voi întoarce.

Simpatia şi felul deschis de a fi a localnicilor nu îţi permit a te simţi altfel decât la tine acasă, într-un loc unde, antagonic, nu vezi altceva decât turişti. Poate acesta este unul din motivele din care nenumărate familii din toată Europa (în special Germania) şi-au stabilit o casă de vacanţă acolo. Vizita acestui determinat tip de turişti şi prezenţa unor case de multe ori stupefiante s-au transformat şi ele, împreună cu singularele peisaje şi amabilii oameni, în parte din personalitatea insulei.

Cât despre mine, rămân cu o mulţime de amintiri şi senzaţii până atunci neexperimentate: plimbările pe pustiul mal al mării la o oră avansată în noapte, ca unică companie ‘Wish you were here’ şi pescăruşii care, acum, fără prezenţa oamenilor, aveau plaja pentru ei singuri; concertul de jazz fermecător prezent în mare parte din localitate datorită în rest liniştitei atmosfere, combinat cu sunetul valurilor şi aerul suav al serii… Acestea greu vor fi înlocuite de o senzaţie mai plăcută în mintea mea.

Adidaşi practici

Astăzi, mulţumită Niculetei, că eu trei luni de zile nu am realizat, am aflat că talpa adidaşilor mei e de fapt o hartă. Harta oraşului Paris:

Aşa că, după cum spunea mister iubitul Niculetei, cu adidaşii ăştia, a te pierde prin Paris nu mai e o problemă: scoţi adidasu', şi la drum! Foarte practic, I say...

Retiro

.

Because I wanted to.