Showing posts with label I needed to get it out. Show all posts
Showing posts with label I needed to get it out. Show all posts

Tuesday, December 15, 2009

Indiferenţă publică

Mesaj automatic: Bună ziua, şi bun venit la "Telefonul de salvare" al departamentului de poliţie din Springfield! Dacă cunoaşteţi numele crimei care se comite în acest moment, apăsaţi unu. Pentru a alege dintr-o listă de crime, apăsaţi doi. Dacă sunteţi omorât în momentul acesta, sau sunaţi de pe un telefon cu rozetă, vă rugăm să aşteptaţi.


Cazul de mai sus este unul din acelea care e haios în mod exclusiv pentru absurditatea sa: te gândeşti „Îţi imaginezi să se întâmple aşa în realitate? E imposibil!”. Nu crezi că vreodată se va întâmpla asta. Însă se întâmplă. Şi atunci nu mai e haios.

Acesta e cazul unei prietene, care, având pe mama ei imobilizată în pat şi cu foarte intense dureri de rinichi , a decis să sune la ambulanţă. Argumentele prezentate de serviciile publice pentru a nu trimite ambulanţa, UNELE dintre ele, sunt următoarele: casa dvoastră nu e aproape de centrul nostru (fiind, evident, în acelaşi oraş, unul nu prea mare), cum adică mama dvoastră e bolnavă dacă sunteţi pe stradă în momentul acesta?, luaţi un taxiu. Mulţumită lui dumnezeu (da, acela care e caracterizat prin inexistenţa sa), nu avea nimic grav şi, în finalul finalelor au decis să trimită ambulanţa (care a trebuit să se deplaseze în jur de 3 km!!). Dar ce se întâmpla dacă chiar avea ceva grav? Oare funcţionarii sunt imuni conştientizării despre imprevizibilitatea vieţii? Ceea ce pentru un om simplu este 'mă doare aici' pentru un medic poate fi cancer.

Asta e clara probă că proasta atenţie a serviciilor publice nu e o boală doar a ţărilor nedezvoltate, care de obicei poartă ca nume de familie „Corupţie”, ci şi a ţărilor aşa-zis avansate, cum ar fi Spania. Operatorii serviciilor de ambulanţă dau mostră de o incredulitate care în circumstanţe normale nu are nicio justificare. Nu poţi aştepta milă, nici măcar înţelegere din partea lor: sunt obişnuiţi să audă zilnic un mare număr de cazuri tragice, ceea ce îi induce la indiferenţă (altfel le-ar fi imposibil a munci în aşa ceva). Ajuns la punctul acesta, pot să afirm că adevărata boală a cărei victime suntem este indiferenţa către suferinţa străinilor. Nu există termen care să descrie actuala perioadă a umanităţii mai bine decât acesta: indiferenţa. Asta este capitalismul, legea junglei care deja ne caracterizează din natură înmulţită: fiecare pentru el, cel mai puternic supravieţuieşte, stuff like that.

Avem aici problema de bază atât în cazul de faţă cât şi, în mod special, în societatea noastră: În timp ce tu te zbaţi şi lupţi pentru viaţă, operatorul ce te ascultă în cealaltă parte a liniei luptă pentru un salariu.

Saturday, March 14, 2009

Criză financiară psihologică

Da, sunt o adolescentă. Şi da, poate că nu văd lucrurile aşa cum le vede un adult. Şi nu, nici nu mă cred expertă în subiectul de faţă, de fapt nu mă cred, şi nu sunt, expertă în nimic. Dar eu cred că, deocamdată, ştiu să fac diferenţa între realitate şi ficţiune. Nu zic că nu îmi mai fuge mintea din când în când într-o lume imaginară, unde leneşii ca mine au vreo şansă de a trăi bine, unde pierd cele 43534 kg în plus pe care le târâi după mine de când aveam –1 an, unde am o viaţă sociala…; dar de asta e responsabilă imaginaţia mea bogată, momentan mintea mea e (relativ) normală: ştie să facă diferenţa între ce e real şi ce nu este real.

Înţeleg, da, ca un om care are o firmă, mai mică sau mai mare, să simtă efectele crizei, şi înţeleg ca un economist să afirme ‘da, domnule, suntem în perioadă de criză economică’, pe ei chiar îi cred. Însă pe omul de rând, care din ziua în care a început să muncească nu s-a oprit niciodată din plânsete pe motivul proastei stări economice, NU îl cred. Multe persoane din cele care zic astăzi ‘vai, ce rău merg lucrurile, în timpurile astea nu îţi găseşti de muncă’, acum lucrează, şi acum 2 3 ani au fost în şomaj mai mult de jumătate de an. Nu contează că au de muncă, nu contează că au acelaşi salariu ca şi înainte de ‘criză’, nu contează că viaţa lor în realitate nu s-a schimbat. NU. Ei sunt în criză financiară. Ce contează aici este ce zice doamna blondă siliconată de pe ProTV, că doar dacă cineva posedă adevărul absolut, asta e acea cutie sacră numită Televizor, Ave ei! Aş putea să… jur că dacă omul de rând n-ar fi văzut timp de 5 luni zilnic aceeaşi ştire, nici nu ar ştii despre ce e vorba. Unica diferenţă pe care a supus-o criza pentru noi, oamenii ‘modeşti’, este că atunci când rămânem fără muncă, când nu ne ajung banii la sfârşitul lunii, cum de altfel s-a întâmplat MEREU, în loc să dăm vina pe faptul că (aici, cel puţin) sunt prea mulţi stăini, sau că şeful e un bou, sau că deh, viaţa e grea, cum am făcut mereu, acum o dăm pe criză.

Nu, nu îmi găsesc de muncă. Aşa cum nu îmi găseam nici acum 2 sau 3 ani.  Fac parte din clasa medie, n-am decât să suport! A căuta scuze şi explicaţii tâmpite şi a se face posesor a unor cuvinte care le-a rostit o dată cineva care de fapt are idee, nu ajută la nimic. Dacă nu te afectează şi nu ai habar, vezi-ţi de viaţa ta! Dar na, people get bored.

 

Aşa am ajuns eu la concluzia că omul de rând suferă de ‘criză financiară psihologică’.

Friday, February 27, 2009

Întrebări existenţiale

Sunt două întrebări pe care, ca om, am să le port cu mine toată viaţa:

1. De unde venim, şi încotro mergem?

2. What’s all the fuzz about ‘The Notebook’?

Eu zic că am mai multe şanse de a descoperi sensul vieţii, decât de a înţelege care este farmecul filmului ăstuia.

Recunosc că am văzut filmul cu o idee prestabilită: toată lumea îl laudă, are o notă care puţine filme au onoarea de a o avea (8), deci trebuie să fie ceva deosebit. Şi, datorită acestui fapt, când l-am văzut, am fost dezamăgită x 2. Poate dacă nu era atât de lăudat şi inclus în atâtea topuri, dacă nu ar vorbi toată lumea despre el, chiar acum nu aş scrie postul ăsta, şi n-aş provoca mişcarea asta masivă anti-the notebook, dat fiind că posed blogul cel mai citit din lume. Dar, asta e. Voi aţi vrut-o.

Ok. Deci nu zic că filmul e oribil, nu este. E un film drăguţ, acceptabil. Dar e complet banal! Fiecare secundă din filmul ăla e previzibilă, e ceva de genul ‘n-ar putea să fie mai evident că o să fie împreună forevăr’. Deşi cei care l-au făcut au băgat 42364257952123 de obstacole în relaţia lor, de la a-i lega pe amândoi de persoane diferite la a o face pe ea mintal bolnavă, tot n-au reuşit să introducă în filmul ăla măcar o picătura de imprevizibilitate. N-am simţit suspans aproape în nici un moment.

Apoi toată lumea spune lucruri de genul ‘vai, cât am plâns la The Notebook!’. De ce?! Ei i-a trecut boala la creier (şi l-a recunoscut) fix în noaptea în care urmau să moară amândoi. Nu putea să fie noaptea următoare sau cea anterioară. Nu. Mai mult decât atât, erau bătrâni şi au murit împreună. Nu doar în acelaşi an, ci în aceeaşi zi. Ba chiar în acelaşi minut. Şi în somn. Şi îmbrăţişaţi. Există oare un mod mai fericit de a-ţi sfârşi viaţa? Eu zic că nu.

Măcar dacă la sfârşit se întâmpla ceva deosebit… Dacă, fiind tineri, ar fi murit unul dintre ei (preferabil blonda), întorcându-i celuilalt viaţa pe dos… Atunci mai ziceam. În schimb, ei au decis să termine filmul aşa cum l-au şi început: B A N A L.

Tuesday, February 3, 2009

Grr...

Ziceam, şi menţin, grr.

Acum număruleirelevant ani 'am fost emigrată' înspre mai noul meleag, noua ţară fermecată a tuturor maneliştilor: Spania. Şi cum trăiam eu fericită în ignoranţa şi prostia mea, a venit o zi în care,...am crescut (atât mintal cât şi în volum). Niciodată iubitoare a mediului în care am trăit, recunosc că am făcut şi eu parte din el. Dar am crescut. Şi am decis că a venit momentul să gândesc. Măcar strictul necesar.
Şi zic. E frecvent şi adeseori normal ca o persoană să îşi iubească ţara. Să fie, deci naţionalistă; uneori se întâmplă să fie extrem de naţionalistă. Zic asta apropo de faptul că eu, împreună cu alţi zeci de mii de români, suntem imigranţi aici în Spania. Şi există xenofobie. În special faţă de români. Multă. Destul de multă. Şi totuşi poate nu suficient de multă. De ce? Pentru că românul zbiară înfometat şi extaziat după ea. Îl stimulează, îl excită. Cum altfel s-ar explica faptul că aici sunt tot felul de străini (sudamericani, africani, chinezi, bulgari, ruşi...), dar nici unul dintre ei nu sunt discriminaţi în felul în care suntem noi? Păi, pe lângă lucrurile pe care le auzim cu toţii la ştiri, şi le ştim prea bine, există un mic motiv, unul mic mic de tot:

Românul nu respectă nimic şi pe nimeni.

Nu înţeleg cum astea două lucruri pot fi unite şi pot să nu aibă ca rezultat o explozie nucleară, o apocalipsă, ceva:

- Venit într-o ţară străina, găsit trai mai bun, avut şansa de a trăi într-o societate civilizată.
VS
- Urât toate tradiţiile ţării, urât toate persoanele de naţionalitatea ţării respective, gândit/zis lucruri de genul:
  • ' Ăştia au doar femei grase şi urâte/ eu n-am văzut nicio spanioloaică faină de când am venit' Soluţie logică: întoarce-te în România!
  • ' Al dracu' de spanioli, nu sunt buni la nimic, noi românii, noi suntem buni la toate, şi o să le demonstrăm!' Soluţie logică: întoarce-te în România!
  • Trimis fiecare membru al familiei, fiecare de pe 5 telefoane mobile mesaje pro România la Eurovision. Nu contează că respectivul 'artist' cântă ca curu', sau că sunt vreo 10 mai buni decât el. E român! Trebuie demonstrată valoarea românilor faţă de lumea asta care a fost aşa de crudă cu ei! Bu hu hu... Soluţie logică: nu te mai minţi singur! Nu Spania dă 12 points României, România dă 12 points României.
  • ' Dă-i dracu' de spanioli, : am pierdut 30 de euro azi - mă doare stomacul - nu e nimic la televizor - nu mai este pâine şi acum tre' să cobor să iau - fac pipi pe mine şi nu e un WC în apropiere; (în acest caz, nu contează motivul, important e să-i dai dracu' pe spanioli). Soluţie logică: întoarce-te în România!


Chiar nu înţeleg. De ce te-ai încăpăţâna să trăieşti într-o societate civilizată dacă nu eşti pregătit pentru ea? Nu, problema nu sunt 44 de milioane de spanioli, şi soluţia definitely NU ar fi să îi exiliezi pe spanioli din propria-şi ţară. Viaţa e scurtă, de ce te chinui pe tine şi pe ei trăind într-un loc unde nu iubeşti şi nu eşti iubit? Te-au chemat ei aici? Ai venit din propie iniţiativă. Ok, oamenii din fire suntem curioşi şi schimbători. Ai venit, ai probat, ţi-a plăcut, rămâi. Ai venit, ai probat, nu ţi-a plăcut, pleci. Nu rămâi, simultan îţi bagi organul în totul ce are de-a face cu această ţara, simultan primeşti un salariu de 1500 şi nu de 300 de euro datorită statului ţării în care simultan nu te mai oboseşti să îţi bagi organul. Viaţa e grea şi aici. Dar NU din vina spaniolilor.
Apoi te simţi extrem de atacat şi de rănit când primeşti un 'întoarce-te la tine în ţară' ca replică din partea unui spaniol. Probabil ai vrea să-ţi spună 'Vai, dar te deranjez? Trebuia să zici înainte! Ete' acum eu şi compatrioţii mei ne facem vailza şi ne auto-exiliăm!'. Şi aşa, după teoria asta, românii am cuceri lumea! Muahahaha...

Şi NU, nu am 'fiţe dă Spania', n-am uitat de unde vin, şi nici 'aere' n-am. Poate că, doar poate că, m-am adaptat (într-un final) societăţii civilizate.



P.D.: NU generalizez. E vorba de românii care vin aici, majoritatea dintre ei perfect încadraţi în cele mai sus enumerate.