?

Există un adevăr absoult?

Şi dacă da, cine îl posedă?

Şi de ce ar trebui să îl accept eu ca adevăr absolut?

E totul relativ? Sau doar unele lucruri?

Şi dacă doar unele lucruri, care sunt lucrurile certe, şi care cele incerte?

Şi cine e în poziţia de a zice ce e cert şi ce nu e cert?

Şi de ce trebuie să purtăm toţi o etichetă?

Moartea îi eschivează pe cei inteligenţi/frumoşi/buni?

Nu venim toţi din acelaşi loc, şi ne îndreptăm toţi spre acelaşi loc?

M-am săturat să mă prefac că de fapt am răspunsul la întrebările astea.

Dar, poate eu sunt nebună.

Întrebări existenţiale

Sunt două întrebări pe care, ca om, am să le port cu mine toată viaţa:

1. De unde venim, şi încotro mergem?

2. What’s all the fuzz about ‘The Notebook’?

Eu zic că am mai multe şanse de a descoperi sensul vieţii, decât de a înţelege care este farmecul filmului ăstuia.

Recunosc că am văzut filmul cu o idee prestabilită: toată lumea îl laudă, are o notă care puţine filme au onoarea de a o avea (8), deci trebuie să fie ceva deosebit. Şi, datorită acestui fapt, când l-am văzut, am fost dezamăgită x 2. Poate dacă nu era atât de lăudat şi inclus în atâtea topuri, dacă nu ar vorbi toată lumea despre el, chiar acum nu aş scrie postul ăsta, şi n-aş provoca mişcarea asta masivă anti-the notebook, dat fiind că posed blogul cel mai citit din lume. Dar, asta e. Voi aţi vrut-o.

Ok. Deci nu zic că filmul e oribil, nu este. E un film drăguţ, acceptabil. Dar e complet banal! Fiecare secundă din filmul ăla e previzibilă, e ceva de genul ‘n-ar putea să fie mai evident că o să fie împreună forevăr’. Deşi cei care l-au făcut au băgat 42364257952123 de obstacole în relaţia lor, de la a-i lega pe amândoi de persoane diferite la a o face pe ea mintal bolnavă, tot n-au reuşit să introducă în filmul ăla măcar o picătura de imprevizibilitate. N-am simţit suspans aproape în nici un moment.

Apoi toată lumea spune lucruri de genul ‘vai, cât am plâns la The Notebook!’. De ce?! Ei i-a trecut boala la creier (şi l-a recunoscut) fix în noaptea în care urmau să moară amândoi. Nu putea să fie noaptea următoare sau cea anterioară. Nu. Mai mult decât atât, erau bătrâni şi au murit împreună. Nu doar în acelaşi an, ci în aceeaşi zi. Ba chiar în acelaşi minut. Şi în somn. Şi îmbrăţişaţi. Există oare un mod mai fericit de a-ţi sfârşi viaţa? Eu zic că nu.

Măcar dacă la sfârşit se întâmpla ceva deosebit… Dacă, fiind tineri, ar fi murit unul dintre ei (preferabil blonda), întorcându-i celuilalt viaţa pe dos… Atunci mai ziceam. În schimb, ei au decis să termine filmul aşa cum l-au şi început: B A N A L.

Pian – Ludovico Einaudi

Liniştitoare şi foarte plăcute la auz, pătrunzătoare în unele ocazii iar transparente în altele, melodiile lui sunt compania perfectă pe durata unei lecturi, unui moment de reflectare, unui moment dedicat singurătăţii, gândurilor, şi, de ce nu, somnului. Rareori am dat de un compozitor în a cărui discografie să mă pot mişca aşa ca în a lui Ludovico Einaudi. În ultimele zile am ascultat discografia lui într-un mod aleatoriu, şi nu exagerez dacă spun că un 98% din ce am auzit mi-a plăcut. Lăsând la o parte latura tehnică a acestor melodii, ele sunt caracterizate de simplitate.

 

După cum spuneam, destul de complexe pentru a fi ascultate într-un mod exclusiv, destul de simple pentru a fi soundtrackul altor activităţi.

 

 

 

P.D.: Ştiu că sunt cam insistentă cu playlisturile şi cu muzica online, aş putea să scriu fără să uploadez muzică, dar, să fim serioşi, câţi dintre voi, cei doi cititori ai mei, veţi căuta un anumit artist doar pentru că îl recomand eu? Aşa e 'in handy', şi ştiu că am făcut tot ce am putut pentru a vă aduce muzica ce mi-e mie apropiată...aproape!

Lonely stranger

Am dat de acest om plimbându-mă pe un deal găsit undeva în satul Răşinari (la puţini km de Sibiu). La vederea unei imagini atât de captivante, am pierdut cam două secunde până când am scos aparatul şi l-am pozat. 

Mă întreb la ce se gândea omul în momentele de faţă.

Pe mine, oricum, mă duce cu gândul la singurătate, şi la următoarea melodie (cu care, de altfel, mă simt 'strongly' identificată):

I must be invisible;
No one knows me.
I have crawled down dead-end streets
On my hands and knees.

I was born with a ragin thirst,
A hunger to be free,
But I've learned through the years.
Don't encourage me.

cause I'm a lonely stranger here,
Well beyond my day.
And I don't know what's goin' on,
So I'll be on my way.

When I walk, stay behind;
Don't get close to me,
cause it's sure to end in tears,
So just let me be.

Some will say that I'm no good;
Maybe I agree.
Take a look then walk away.
That's all right with me.

Despre pozele mele

Nu vreau să postez prea multe din pozele pe care le-am făcut în ultimii 2 ani. În primul rând pentru că nu sunt prea (deloc) mândră de ele, şi în al doilea pentru că nu sunt obţinute prin muncă 'pură' - va să zică, unicul efort ce l-am depus a fost să apăs pe buton, iar apoi să copiez pozele pe PC. Multe dintre ele le-am editat posterior în Photoshop, rezultând unele exagerat de modificate, fapt ce într-o perioadă îmi părea perfect logic, dar ce acum mă deranjează. Am să postez, deci, doar acele poze care sunt oarecum deosebite pentru mine, fie ele editate sau nu, iar în ziua în care munca mea o să fie demnă de a fi 'arătată', am să postez într-un mod periodic.

Strange Feeling

În playlist-ul meu există melodii care îmi provoacă tot felul de sentimente. Unele mă binedispun, altele mă emoţionează, altele mă fac să fiu tristă... Există însă un tip de melodii a căror efect asupra mea nu aş ştii să îi dau nume; pur şi simplu îmi provoacă un sentiment...ciudat. E un sentiment plăcut, dar de nedescris... mă duc într-o altă lume. Puţine sunt melodiile care aparţin acestei categorii, şi surprinzător (sau nu), majoritatea (două) aparţin unui singur artist: Robert Plant.

Melodiile care îmi provoacă, deocamdată, un 'strange feeling' sunt decât următoarele:

Pasiune

Nu prea ştiu cum să descriu muzica lor, sau vocea ei... Unul din multele lucruri pe care mi le inspiră muzica lor, şi în special melodia asta, este pasiune. Combinaţia între chitarele spaniole, vocea ei ca principală şi ale lor pe fundal nu putea fi mai perfectă. 

Este una din melodiile care ştiu că va fi lângă mine de-a lungul anilor.

În esenţă, cred că cultura fiecărei ţări are farmecul său aparte, şi am să dedic cât mai mult timp pentru a-l descoperi. 

1

Eu: Ce mă enervează faptul că nu poţi să spui chestii pozitive despre tine însuţi fără să fii numit încrezut. Adică ce, dacă zic că o tipă e incredibil de frumoasă n-are nimic, dar dacă cred asta despre mine, şi o zic... am încurcat-o. Ce aiurea!

Niculeta (cu un mare surâs): Da, să moară Gigi. Pff.. Adevărul e că astăzi îmi place aspectul meu, şi la faţă, şi la corp. 

Eu: Ce încrezută...

Grr...

Ziceam, şi menţin, grr.

Acum număruleirelevant ani 'am fost emigrată' înspre mai noul meleag, noua ţară fermecată a tuturor maneliştilor: Spania. Şi cum trăiam eu fericită în ignoranţa şi prostia mea, a venit o zi în care,...am crescut (atât mintal cât şi în volum). Niciodată iubitoare a mediului în care am trăit, recunosc că am făcut şi eu parte din el. Dar am crescut. Şi am decis că a venit momentul să gândesc. Măcar strictul necesar.
Şi zic. E frecvent şi adeseori normal ca o persoană să îşi iubească ţara. Să fie, deci naţionalistă; uneori se întâmplă să fie extrem de naţionalistă. Zic asta apropo de faptul că eu, împreună cu alţi zeci de mii de români, suntem imigranţi aici în Spania. Şi există xenofobie. În special faţă de români. Multă. Destul de multă. Şi totuşi poate nu suficient de multă. De ce? Pentru că românul zbiară înfometat şi extaziat după ea. Îl stimulează, îl excită. Cum altfel s-ar explica faptul că aici sunt tot felul de străini (sudamericani, africani, chinezi, bulgari, ruşi...), dar nici unul dintre ei nu sunt discriminaţi în felul în care suntem noi? Păi, pe lângă lucrurile pe care le auzim cu toţii la ştiri, şi le ştim prea bine, există un mic motiv, unul mic mic de tot:

Românul nu respectă nimic şi pe nimeni.

Nu înţeleg cum astea două lucruri pot fi unite şi pot să nu aibă ca rezultat o explozie nucleară, o apocalipsă, ceva:

- Venit într-o ţară străina, găsit trai mai bun, avut şansa de a trăi într-o societate civilizată.
VS
- Urât toate tradiţiile ţării, urât toate persoanele de naţionalitatea ţării respective, gândit/zis lucruri de genul:

• ' Ăştia au doar femei grase şi urâte/ eu n-am văzut nicio spanioloaică faină de când am venit' Soluţie logică: întoarce-te în România!

• ' Al dracu' de spanioli, nu sunt buni la nimic, noi românii, noi suntem buni la toate, şi o să le demonstrăm!' Soluţie logică: întoarce-te în România!
  

• Trimis fiecare membru al familiei, fiecare de pe 5 telefoane mobile mesaje pro România la Eurovision. Nu contează că respectivul 'artist' cântă ca curu', sau că sunt vreo 10 mai buni decât el. E român! Trebuie demonstrată valoarea românilor faţă de lumea asta care a fost aşa de crudă cu ei! Bu hu hu... Soluţie logică: nu te mai minţi singur! Nu Spania dă 12 points României, România dă 12 points României.
  

• ' Dă-i dracu' de spanioli, : am pierdut 30 de euro azi - mă doare stomacul - nu e nimic la televizor - nu mai este pâine şi acum tre' să cobor să iau - fac pipi pe mine şi nu e un WC în apropiere; (în acest caz, nu contează motivul, important e să-i dai dracu' pe spanioli). Soluţie logică: întoarce-te în România!
  

Chiar nu înţeleg. De ce te-ai încăpăţâna să trăieşti într-o societate civilizată dacă nu eşti pregătit pentru ea? Nu, problema nu sunt 44 de milioane de spanioli, şi soluţia definitely NU ar fi să îi exiliezi pe spanioli din propria-şi ţară. Viaţa e scurtă, de ce te chinui pe tine şi pe ei trăind într-un loc unde nu iubeşti şi nu eşti iubit? Te-au chemat ei aici? Ai venit din propie iniţiativă. Ok, oamenii din fire suntem curioşi şi schimbători. Ai venit, ai probat, ţi-a plăcut, rămâi. Ai venit, ai probat, nu ţi-a plăcut, pleci. Nu rămâi, simultan îţi bagi organul în totul ce are de-a face cu această ţara, simultan primeşti un salariu de 1500 şi nu de 300 de euro datorită statului ţării în care simultan nu te mai oboseşti să îţi bagi organul. Viaţa e grea şi aici. Dar NU din vina spaniolilor.
Apoi te simţi extrem de atacat şi de rănit când primeşti un 'întoarce-te la tine în ţară' ca replică din partea unui spaniol. Probabil ai vrea să-ţi spună 'Vai, dar te deranjez? Trebuia să zici înainte! Ete' acum eu şi compatrioţii mei ne facem vailza şi ne auto-exiliăm!'. Şi aşa, după teoria asta, românii am cuceri lumea! Muahahaha...

Şi NU, nu am 'fiţe dă Spania', n-am uitat de unde vin, şi nici 'aere' n-am. Poate că, doar poate că, m-am adaptat (într-un final) societăţii civilizate.



P.D.: NU generalizez. E vorba de românii care vin aici, majoritatea dintre ei perfect încadraţi în cele mai sus enumerate.