Showing posts with label Simt. Show all posts
Showing posts with label Simt. Show all posts

Monday, April 13, 2009

Λ



I've been alone with you inside my mind
And in my dreams I've kissed your lips a thousand times
I sometimes see you pass outside my door
Hello, is it me you're looking for?

I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You're all I've ever wanted, and my arms are open wide
'Cause you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much, I love you ...

I long to see the sunlight in your hair
And tell you time and time again how much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello, I've just got to let you know

'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely,
or is someone loving you?
Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying, I love you ...

Hello, is it me you're looking for?
'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely
or is someone loving you?

Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying ... I love you.

Thursday, April 2, 2009

Mihai M. – Letter to send

Am fost extrem de surprinsă şi de fericită să aflu că Mihai a compus-improvizat o nouă piesă; mai ales că ultima care mă impresionase (‘Sound 1’) a fost produsă acum 2 ani de zile. Cât am avut de îndurat pentru a gusta o nouă picătură din extraordinarul său talent!

Am primit această operă de artă abia ieşită din degetele sale, motiv din care cred că am fost prima persoană care a avut onoarea de-a o asculta. Onoare indeed.

De data aceasta există un titlu, însă nu există o poveste. Cred, oricum, că vorbăreala mea e inutilă; el e cel care are ceva de zis:

Monday, March 30, 2009

Despre starea mea de spirit azi...


O faţă tristă, muzică şi versuri în măsură...



Something told me it was over
When I saw you and her talkin'
Something deep down in my soul said, 'Cry, girl'
When I saw you and that girl walkin' around

Whoo, I would rather, I would rather go blind, boy
Then to see you walk away from me, child, no

Whoo, so you see, I love you so much
That I don't wanna watch you leave me, baby
Most of all, I just don't, I just don't wanna be free, no

Whoo, whoo, I was just, I was just, I was just
Sittin here thinkin', of your kiss and your warm embrace, yeah
When the reflection in the glass that I held to my lips now, baby
Revealed the tears that was on my face, yeah

Whoo and baby, baby, I'd rather, I'd rather be blind, boy
Then to see you walk away, see you walk away from me, yeah
Whoo, baby, baby, baby, I'd rather be blind...


P.D.: E aceeaşi poză ca cea a profilului. Indeed it is.

Saturday, March 28, 2009

Magic air guitar

Fără cuvinte...

Thursday, March 19, 2009

Simfonia Lamentărilor – Henryk Gorecki

Mamă, fiu, iubire, despărţire, durere.

Trei lamentări:

1. «Synku miły i wybrany, Rozdziel z matką swoje rany...» – O, fiul meu, Iubitul şi Alesul, împarte rănile tale cu mama ta…

Cântec popular din secolul XV, în care Fecioara Maria vorbeşte cu Iisus în momentul răstignirii.

2. O Mamo nie płacz nie—Niebios Przeczysta Królowo Ty zawsze wspieraj mnie – O mamă, nu plânge - Imaculată Regină a Cerului, protejează-mă mereu.

Cuvinte însemnate pe peretele unei închisori Gestapo din sudul Poloniei de către Helena Wanda, o tânără de 18 ani închisă acolo în anul 1944. ‘’În închisoare, tot peretele era acoperit de însemnări ce spuneau ‘Sunt nevinovat’, ‘Criminalilor’, ‘Lăsaţi-mă liber’, ‘Salvaţi-mă’, etc. Totul era atât de văitător şi banal. Adulţii scriau acest tip de mesaje, dar uite aici o fată de 18 ani, aproape un copil. Ea e diferită. Nu disperă, nu plânge, nu cere răzbunare. Nu se gândeşte la ea însăşi, dacă merită sau nu acest destin. Se gândeşte, în schimb, la mama ei, cea care va experimenta adevărata disperare.” – spune autorul despre însemnarea aceasta, şi despre motivul din care a ales-o.

3. ”Kajze mi sie podzioł mój synocek miły” – Unde a plecat iubitul meu fiu.

Numele unei melodii (jumătatea secolului XX) care descrie durerea unei mame atunci când îşi pierde fiul, acesta decedat în război. "Pentru mine, a fost un text extraordinar de poetic. Nu ştiu dacă un poet ‘profesionist’ ar crea atâta forţă poetică cu nişte cuvinte atât de concise şi simple. Nu este tristeţe, disperare sau resemnare, nici gesticulări exagerate: sunt doar durerea şi lamentările unei mame care şi-a pierdut fiul." - povesteşte Gorecki.


Prima dată am citit povestea simfoniei, apoi am ascultat-o, fapt ce m-a făcut să o iubesc şi mai mult. Partea mea favorită, atât în ceea ce priveşte povestea cât şi în ceea ce priveşte muzica, e a doua:


Sursă de informaţie

Tuesday, March 17, 2009

Crying in the rain

Un clasic al anilor '60 care, deşi tratează unul din subiectele cele mai frecvente în muzica de toate genurile - pierderea unei iubiri -, o face într-un mod foarte original:



I'll never let you see,
The way my broken heart is hurtin' me.
I've got my pride and I know how to hide,
All my sorrow and pain.
I'll do my cryin' in the rain.

If I wait for cloudy skies, You won't know the rain from the tears in my eyes.
You'll never know that I still love you so.
Though the heartaches remain,
I'll do my cryin' in the rain.

Raindrops fallin' from heaven, Could never wash away my misery. But since we're not together, I look for stormy weather. To hide these tears I hope you'll never see.

Some day when my cryin's done, I'm gonna wear a smile and walk in the sun.
I may be a fool, but till then darlin' you'll,
Never see me complain.
I'll do my cryin' in the rain.

I'll do my cryin' in the rain.
I'll do my cryin' in the rain.


Tuesday, March 10, 2009

Jethro Tull

Am descoperit acest grup, ca şi majoritatea muzicii pe care o ascult, accidental.

Prima dată ce am auzit despre ei a fost în vara 2007, pe durata vacanţei mele de vară în Sibiu. Era anul în care au venit toate grupurile astea mari, printre care Scorpions şi Jethro Tull, atrase de eticheta 'European Cultural Capital 2007'. Spre diferenţă de concertul Scorpions, la care nu aveam cum să ajung (fapt ce am să regret forevăr), am asistat la cel cu Jethro Tull. Nu auzisem niciodată despre ei, însă se zicea că sunt foarte tari, că sunt parte din elita rockului, un mit adevărat, aşa că am zis să calc şi eu pe acolo, să văd ce au de oferit. Eh, şi cât de cunoscuţi şi admiraţi păreau a fi, Piaţa Mare pe jumătate goală. Poate a fost responsabilă ploaia zdravănă care a lovit Sibiul fix în ziua şi în ora în care a fost susţinut concertul, şi nu stilul lor aparte, care probabil nu ajunge la oricine. Sigur a fost ploaia. Da.

La prima vedere: un chitarist blond şi grăsuţ, aparent mult mai tânăr decât restul; un vocalist cu un batic în cap şi nedespărţit de flautul lui.

Când a început muzica... well, nu pot să spun că a fost dragoste la prima audiţie. M-au cucerit mai ales pentru amestecăturile lor ciudate featuring piese arhicunoscute din muzica clasică. Acele piese în concret erau bestiale, foarte original 'interpretate', să zic aşa.
Deşi nu mi-au plăcut atât de mult încât să treacă la a forma parte din lista mea de favoriţi, mi-au trezit interesul pentru a cunoaşte mai mult din muzica lor. Aşa, deşi nu le-am dedicat prea mult timp, am dat de melodii ca 'Living in the past' şi 'Life's a long song', melodii clar marcate de stilul lor unic.

De fapt, melodia pentru care îi iubesc cu adevărat este 'Still Loving you tonight' (eu, eternă iubitoare a baladelor), cu un sunet găsit undeva între blues, rock şi... Jethro Tull.




Am să îi cunosc bine într-o zi. Şi sunt sigură că am să îi iubesc într-un mod general.
Prevăd un viitor strălucitor!

Monday, March 9, 2009

Sound 1

Aşa s-a numit din prima zi, acum doi ani, şi până acum, cea mai bună piesă, după părerea mea şi din câte cunosc eu, creată de Mihai M.. Poate nu i-a dat alt nume pentru că nu a reuşit să îi gasească unul potrivit, poate pentru că nu o identifică cu nimic care se poate exprima în limbajul uman, sau poate pur şi simplu din lipsă de interes. În orice caz, e uşor de observat că simte ceea ce cântă, şi ne face şi pe restul să simţim; eu cel puţin, simt pasiunea lui.

Ţin minte că în epoca în care a creat-o eram amândoi trişti şi dezorientaţi. Diferenţa între noi era că eu nu aveam nici un mediu pentru a exterioriza ceea ce simţeam, pe când el da: pianul. Îmi amintesc cum îmi povestea cât de trist era în timp ce cânta piesa asta, şi cum tristeţea aceea l-a inspirat.

Cuvintele sunt inutile de atâtea ori… De aceea îl invidiez, şi mi-e greu să înţeleg de ce nu se ocupă mai mult de pian, dat fiind că poartă ceva atât de deosebit în interior, şi are un mediu genial de a-l exterioriza. De aici, din modestul meu blog (peste care ştiu că mai aruncă câte o privire uneori), îi transmit o rugăminte: cântă cât mai mult la pian, dacă nu pentru tine, fă-o pentru mine şi pentru restul planetei.

Toate astea pentru că, din punctul meu de vedere, un om care scoate aşa ceva din interiorul său, e departe de a fi comun.



După ce am presupus eu aici 1001 chestii, să ştiţi din gura lui ceea ce e de fapt piesa asta: el nu compune; zice că piesa asta a fost o stare de spirit, de fapt a fost improvizată.

Sunday, March 8, 2009

Vioară, din nou

După cum se vede în titlu, sunetul ce îmi atrage atenţia cel mai mai mult din romanţa asta, este cel produs de vioară. Vocea este frumoasă, versurile drăguţe (dar nu deosebite), însă vioara este... perfectă, intensă, mângâietoare.





P.D.: Ştiu că toate posturile puse la categoria 'Ascult', sunt şi la categoria 'Simt'. Asta pentru că simt ceea ce ascult. :))

Wednesday, March 4, 2009

Vioară


Piesa asta a fost, timp de câteva luni, compania tuturor reflectărilor şi gândurilor mele filosofice de adolescentă.

Trezeşte în mine multe sentimente şi gânduri care, pentru mine, sunt imposibile de reprezentat pe o coală de hârtie (sau, în cazul ăsta, pe o pagină de blog), dar, basic, e asta: mă face să fiu tristă într-un mod plăcut. Felul acela de tristeţe fericită/inspiratoare de care vorbeam în postul trecut.





De nedepăşit.

Tuesday, February 24, 2009

Lonely stranger




Am dat de acest om plimbându-mă pe un deal găsit undeva în satul Răşinari (la puţini km de Sibiu). La vederea unei imagini atât de captivante, am pierdut cam două secunde până când am scos aparatul şi l-am pozat. 

Mă întreb la ce se gândea omul în momentele de faţă.

Pe mine, oricum, mă duce cu gândul la singurătate, şi la următoarea melodie (cu care, de altfel, mă simt 'strongly' identificată):




I must be invisible;
No one knows me.
I have crawled down dead-end streets
On my hands and knees.

I was born with a ragin thirst,
A hunger to be free,
But I've learned through the years.
Don't encourage me.

cause I'm a lonely stranger here,
Well beyond my day.
And I don't know what's goin' on,
So I'll be on my way.

When I walk, stay behind;
Don't get close to me,
cause it's sure to end in tears,
So just let me be.

Some will say that I'm no good;
Maybe I agree.
Take a look then walk away.
That's all right with me.

Monday, February 23, 2009

Strange Feeling

În playlist-ul meu există melodii care îmi provoacă tot felul de sentimente. Unele mă binedispun, altele mă emoţionează, altele mă fac să fiu tristă... Există însă un tip de melodii a căror efect asupra mea nu aş ştii să îi dau nume; pur şi simplu îmi provoacă un sentiment...ciudat. E un sentiment plăcut, dar de nedescris... mă duc într-o altă lume. Puţine sunt melodiile care aparţin acestei categorii, şi surprinzător (sau nu), majoritatea (două) aparţin unui singur artist: Robert Plant.

Melodiile care îmi provoacă, deocamdată, un 'strange feeling' sunt decât următoarele:


Sunday, October 26, 2008

Freddie is alive

Mă trezesc cu o oră şi jumătate înainte, ca de data asta să ajung bine (nu ca la musical, unde am ajuns jumătate de oră mai târziu...). Deşi am avut suficient timp pentru a mă pregăti, 80% din timpul ăsta m-am uitat pe pereţi. Caracteristic mie... Înainte să ies din casă aproape uit biletul (din nou caracteristic mie), totuşi îl iau într-un sfârsit şi fug repede către autobuz, pe care mereu sunt la 1 minut de a-l pierde (adică dacă vine la 19.35, eu sunt acolo la 19.34). Încă vreo 2 ore şi ajung la Palatul Sporturilor. După vreo 20 de minute de căutare, dau în sfârşit de scaunul unde trebuia să şed. Mare a fost dezamăgirea mea când am văzut că eram cam la 50 de metri de scenă, şi plătisem 20E în plus pentru a fi mai aproape de ei. Cei care erau în picioare erau privilegiaţii ce urmau să ii aibă aproape. Primele minute, şi înainte să apară, doar la asta mă gândeam... îi invidiam pe cei de jos şi îmi doream să fiu şi eu acolo.

Pe melodii de rock n' roll (Elvis Presley mai ales), panorama era următoarea:
(Nu cred că mi-am urât camera vreodată mai mult decât în ziua de ieri... Îmi cer iertare pentru slaba calitate a pozelor. E tot ce am putut obţine.)

Cu fiecare urlăt a celor de jos (în afară de a-i invidia) mă uitam nerăbdătoare la scenă, aproape tremurând, cu speranţa de a-i vedea. În schimb, era doar un nene îmbracat în nişte pantaloni trei sferturi probând chitara.
Dintr-odată, luminile se sting, fumul se ridică şi ecranul se schimbă: pe el se vede o ploaie de stele (The cosmos rocks).
Luminile ce se văd sub ecran nu sunt altceva decât aparate foto.
Se aude chitara lui Brian, iar imaginea lui se face vizibilă imediat, împreuna cu cea a lui Roger Taylor şi a lui Paul Rodgers (vechi cântareţ a grupurilor Free & Bad Company). Sună ''Hammer to Fall'' şi pe cât de încântată sunt de chitara lui Brian, atât de dezamăgită sunt de vocea lui Paul. Nu e nimic cu ea, dar pur si şimplu nu avea ce să caute acolo. Nimeni nu-l înlocuieşte pe Freddie...
Urmează melodii precum 'Tie your mother down' şi 'Fat Bottomed Girls'. După asta, Paul interpretează o melodie solo, care pot să zic că am înghiţit-o pentru că nu era una din cele pe care le cânta Freddie, era nouă. Suna bine, iar, mă gândeam, nu avea o voce atât de rea pâna la urmă. Asta, desigur, atâta timp cât cânta ceva ce i se potrivea. Nu era cazul melodiilor de la Queen, care, evident, pot fi cântate doar de Freddie.
După încercarea dezamăgitoare a lui Paul de a-l înlocui pe Freddie, acesta a ieşit (în sfârşit, deşi nu pentru mult timp) de pe scenă, si ne-a lasat cu Brian May. Un sentiment de uşurare mi-a invadat corpul. Aşa ceva ca atunci când te întorci acasă după o vacanţă lungă (home sweet home...). Şi sunt sigură că şi restul publicului simţea acelaşi lucru.
' - Are you going to sing with me? For Freddie? '
Era prima dată în seară când se auzea numele lui, iar după reacţia noastră, acesta era momentul pe care îl aşteptam toţi de la bun început.
Aşa, s-au auzit primele note ale melodiei 'Love of my life', pe care toţi am cântat-o cuvânt cu cuvânt alături de Brian.
L-a chemat apoi pe Roger Taylor, pe care l-am primit cu mult drag.

' - We'll sing now an ancient spanish song ' (aici toţi au râs, deşi probabil 90% dintre ei unicul cuvânt pe care l-au înţeles a fost 'spanish').
Şi au cântat ' '39 '.
După, a urmat un solo la baterie cu Roger Taylor, a sunat destul de bine.

Iar acum vine momentul cel mai frumos al serii: Brian ramâne singur pe scenă (din nou) şi plânsetul chitarei pe ritmul melodiei 'Bijou' îmi ajunge pâna în adâncul sufletului...

' You and me we are destined you'll agree
To spend the rest of our lives with each other
The rest of our days like two lovers
For ever
Yeah
For ever

My bijou'

Cânta Freddie din imaginile de pe ecran...

Deşi au fost doar imagini, m-am simţit mai aproape de Freddie decât m-aş fi putut simţi vreodată.
Show-ul a continuat cu 'The show must go on', 'Bohemian Rhapsody' (începută de Freddie dar terminată de Paul... chiar nu era necesar)... Spre sfârşit au cântat 'All right now', de data asta din partea lui Paul (Free).

A fost o experienta unică, iar nu voi uita niciodată sunetul pe care l-a scos chitara lui Brian în 'Bijou'.



Freddie is alive, and always will be...