A walk

Nimic nou

Doar o cameră cu un fake-macro :(

Struţul artist

Nu mă pot opri din râs :))
Aici struţul 'bailaor' (dansator de flamenco):

Un vis, un cântec şi o realitate

Oraşul era vopsit în gri şi roşu. Străzile erau pline de mici, debili şi fragili oameni. Oameni speriaţi, disperaţi, grăbiţi. Printre ei mă aflam şi eu. Majoritatea dintre ei, la câtă dezordine era, pierduseră orice noţiune de logică: nu mai ştiau nici dacă erau victima sau călăul. Într-un haos total, unicul lucru clar era că trebuia să fugi. Să te ascunzi. Dar unde? Nici un loc nu era sigur, ei te găseau oriunde. Cu neputinţă, observai cum prieteni, vecini, familiari şi oameni cu care altă dată nu aveai nimic de a face, cu care nu împărţeai nici un sentiment, dar de care acum te simţeai atât de aproape, cădeau; mureau, iar tu nu puteai să faci nimic. Nu puteai decât să fii egoist.Vedeai cum nişte oameni la sfârşitul străzii, transformaţi în zei datorită posesiunii unor maşini de ucidere, pătrundeau cu gloanţele lor orice fiinţă ce le stătea în cale, cu indiferenţa şi serenitatea unui om care face ceva complet logic şi inofensiv. Cadavrele întinse pe tot largul oraşului, deja se încorporaseră peisajului. Deşi a supravieţui nu mai avea nici un rost firesc, puţinul instinct animal rezident în interiorul tău te impulsa la a face tot posibilul pentru a-ţi salva viaţa. Eu, printr-un miracol, am reuşit să scap din acel loc, nefiind majoritatea timpului conştientă de ceea ce se întâmpla în jur. Am supravieţuit.

Şi, timp după, realizând că a mă întreba ‘De ce?’ nu avea decât să mă scoată din minţi, întrebarea permanent prezentă în mintea mea era ‘Oare a avut vreun rost să supravieţuiesc?’.

Something new

Deşi nu atât de frecvent, se întâmplă să mai descopăr şi melodii produse post-'90 care să îmi placă. Acesta este cazul melodiei Hometown Glory, cântată de Adele, o fată care posedă o voce, din punctul meu de vedere, deloc comună. Cât despre versuri... nu pot decât să mă gândesc la Sibiu când le ascult.
Melodia am descoperit-o la un show tv de dans pe care îl urmăresc (eu împreună cu jumătate din teritoriul spaniol). Coregrafia, care îmi place şi ea foarte mult, e aceasta.

Melodia întreagă:


It just needed to be here.

All Angels

Navigând pe internet, căutând noi artişti ai muzicii clasice, am dat de ‘Classical Brit Awards’. Printre câştigătorii nuştiucărui an se aflau, printre alţii precum Paul McCartney şi al său ‘Ecce Cor Meum’ (de care, de altfel, m-am îndrăgostit) sau Anna Netrebko, All Angels; aceste patru fete, cu nişte voci care fac onoare denumirii alese, dau un ceva deosebit melodiilor pe care le ating. Vocile lor compun o armonie perfectă, părând a fi unite de ceva într-adevăr superior unui simplu muritor. Cu delicateţea şi graţia care le caracterizează, reuşesc a atenua sufletul oricărui om cât de cât sensibil.

Cele două albumuri ale lor conţin coveruri a melodii clasice atât din pop/rock (Sound of Silence, Angels) cât şi din muzica clasică (Ave Maria, Agnus Dei). De când le-am cunoscut, au avut un loc destul de permanent în playlistul meu: niciodată nu e greu să găsesc un moment în care să am dispoziţia necesară pentru a asculta astfel de muzică. Două din melodiile mele favorite sunt următoarele:

Angels

Songbird

Aventurile unei adolescente ipocrite

După o zi în casă, în care, traumatizată în urma: vizualizării filmului From Hell (atât pentru cantitatea de sânge şi prostituate neaccidental decedate în miezul Londrei care apare, cât şi pentru extraordinaritatea lui Johnny Depp – hormonii îşi au cuvântul aici – ), descoperirii a faptului că o Niculetă şi o Ancă Elenă au un IQ împărţit de 120 (60 pentru fiecare), şi audiţiei a unui exorcism real (I swear!!) în care ‘diavolul’ care era în interiorul fătucii susţinea ferm că se numeşte Hitler, nu aveam decât să îmi iau inima în dinţi şi să mă îndrept către ieşire pentru a străbate o lungă cale extrem de periculoasă printr-un oraş înfricoşător de întunecat, plouat şi pustiu (exact ca acea Londră din film unde femei singure erau asasinate brutal de către un psihopat maniac) ca, într-un final, să ajung la destinaţia mea: un loc atât de sumbru încât doar numirea sa ar provoca numeroase atacuri de cord. Pare scos dintr-un film, dar chiar aşa a fost. Mă rog, în afară de periculozitatea străzii aceleia, care de fapt e una din cele mai ocupate de trafic din oraş. Dar restul e adevărat! De fapt calea nu era deloc lungă, erau vreo 300 de metri. Dar restul e adevărat. Mă rog, Alcalá de Henares e un oraş frumos şi plin de istorie, dar în comun cu Londra cred că are decât 3 litere. Şi ăsta e tot adevărul. Ah, şi autogara oraşului, deşi frecventată de numeroşi tineri iubitori ale drogurilor la orice oră a zilei, nu e un loc exact sumbru. Dar acum chiar că restul e adevărat (da, diavolul ăla chiar se prezenta drept Hitler). Ce e cert, făceam pe mine de frică.

Poate credeţi că aici se termină suferinţa, că, deşi cu frică, am ajuns la autogară, am urcat în autobuz şi în continuare am ajuns cu bine acasă. NU! De fapt aici vine partea cea mai teribilă… Odată ajunsă la autogară şi în aşteptarea autobuzului, mintea-mi tulburată de gândurile mai sus enumerate, îmi zic să mă relaxez, ca de obicei, citind anunţurile care oferă gazdă pline de greşeli ortografice scrise de români. Totul ok, până când ochii îmi zăresc următorul anunţ (pe care, da, l-am rupt de acolo, nereuşind să îi fac o poza cu camera de 2 mp a telefonului):

Nu ştiu dacă puteam întâlni un anunţ mai potrivit situaţiei decât acesta: apar toate cuvintele care de asemenea sunt frecvent rostite pe toată durata filmului From Hell. Ce să mai spunem de tendinţele macabre a acestui om: sacrificat cu organe şi fără maţe? Brrrrrrrrrrrrrrr!

La ce vreau eu să ajung este la faptul că, lucruri ca cele ce mi s-au întâmplat astăzi (uuuu ce viaţă emoţionantă am: am văzut un film semi-horror azi!) mă fac să îmi amintesc de ce vreau să nu mai mănânc carne (pleoşc! you didn’t expect that!): în film, femeile erau omorâte aşa cum omoară bunicii la ţară (pentru cei care au bunici la ţară, care la rândul lor au animale) porcii şi mieii aceia gustoşi cu care ne răsfăţăm papilele gustative în fiecare iarnă: cuţit în gât, aşteptat să se scurgă de sânge, apoi profitat la maxim ceea ce poartă în interior. Da, scârbos. Macabru. Însă doar când e vorba de o fiinţă umană? Nu ştiu dacă voi aţi văzut vreodată live cum se face acest lucru, dar vă spun eu că porcul acela suferă în aceeaşi măsura sau poate, de ce nu, mai mult ca un om. Still, a omorî un animal e ceva firesc şi natural, pe când se pare că fiinţa umană, încă o dată, e o excepţie. Cumva, iarăşi s-a trezit în centrul universului. Ah, da. E o fiinţă civilizată, pe când restul animalelor nu, fapt ce justifică? a le lua viaţa. Ok, mulţi ar răspunde la asta cu un ‘da, dar carnea este necesară pentru supravieţuire!’. Să mă scuze dacă le răspund cu un ‘Eu nu am auzit nici un caz în care un om a murit pentru a nu mânca carne’.

Nu, mesajul meu nu e că ar trebui să ne omorâm toţi între noi în măsura şi cu naturalitatea cu care omorâm şi animalele. Ceea ce zic este să nu mai fie natural a lua viaţa numănui. Eu una cred că civilizaţia a ajuns la un punct în care ne permitem să ne alimentăm fără a sacrifica viaţa vreunui animal. Dar, e vorba de intenţie/voinţă.

Nu atac pe nimeni. De fapt eu sunt exemplul personificat a unui om care, deşi vorbeşte şi se plânge excesiv de mult despre aproape totul, nu face nimic pentru a schimba ceva. De fapt, recunosc, sunt o ipocrită: parcă cheful de a deveni vegetariană e mult mai intens după ce am mâncat 2 gustoase pulpe de pui; şi parcă înainte să le mănânc, deşi conştiinţa îmi atrage atenţia, o muţesc cu un ‘Eh, ş-aşa totul e relativ şi o să murim toţi într-o zi, ce mai contează?’. Totuşi, eu trăiesc cu speranţa că ceva separat de mine dar rezident în interiorul meu mă va stârni într-o zi şi în sfârşit voi pune în aplicare principiile pe care cică le am! Ştiţi voi, speranţa se pierde ultima…

Şi, special pentru cititorii care au reuşit să ajungă până la punctul acesta al postului fără a adormi/a se dezgusta pe cale încoace, ţin să vă anunţ oficial care este concluzia acestei scrieri: vreau să devin vegetariană. ‘Tot căcatul ăsta ca să spui că vrei să te laşi de carne, dar de fapt nu poţi pentru că ai o poftă de urs?’, m-ar întreba mulţi din cititorii mei imaginari. 'Păi, da.’, le-aş răspunde eu.

Λ

I've been alone with you inside my mind
And in my dreams I've kissed your lips a thousand times
I sometimes see you pass outside my door
Hello, is it me you're looking for?

I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You're all I've ever wanted, and my arms are open wide
'Cause you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much, I love you ...

I long to see the sunlight in your hair
And tell you time and time again how much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello, I've just got to let you know

'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely,
or is someone loving you?
Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying, I love you ...

Hello, is it me you're looking for?
'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely
or is someone loving you?

Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying ... I love you.

Dragoste sau obişnuinţă? Bullshit, plictiseală!

De ceva timp încoace, am întâlnit destule persoane care, fiind într-o relaţie relativ de lungă durată, au ajuns la un punct în care se întreabă dacă ceea ce simt pentru partener este dragoste sau doar obişnuinţă. Asta nu e decât altă probă care confirmă ori puerila mea teorie despre sensul vieţii, ori rapiditatea cu care ne plictisim persoanele, ori cât ne pasionează să ne minţim singuri. Sincer, cred în chestia asta cum cred şi în şansele mele de a avea vreodată un cititor real pe blogul ăsta. Adică deloc. Adică, dragostea se poate transforma în obişnuinţă? Să îmi arate şi mie cineva cum e procesul de transformare. De ce înainte credeai că iubeşti persoana respectivă cu adevărat, dar acum zici că de fapt era obişnuinţă? Se întâmplă să ALEGI persoana cu care eşti. Se întâmplă să ALEGI să te muţi cu ea. Se întâmplă să ALEGI să împarţi viaţa cu ea. Şi atunci de ce ai spune că crezi că eşti cu o anumită persoană din obişnuinţă? Asta sună ca şi cum aţi fi fost uniţi fără voia voastră de către nişte circumstanţe aleatorii care v-au obligat să petreceţi o anumită perioadă de timp împreună, destul de lungă încât să ajungeţi la concluzia că sunteţi împreună din obişnuinţă. Ok, îmi dau seama că adineauri mi-am tras o palmă singură; ştiu că există cazuri de genul…Dar eu vorbesc de o relaţie normală, în care amândoi sunt mai mult decât de acord pentru a ei existenţă. Păi, de asta spuneam că filosofia implică mult timp liber, şi mai ales plictiseală. Dacă nu ai timp să te gândeşti, nu îţi faci întrebări nenecesare, şi deci nu ajungi la concluzii nenecesare. Sentimentele se transformă, ca orice altă chestie lumească, dar argumentul ăsta cu ‘obişnuinţa’ mi se pare cel mai idiot posibil. Ce i-aş recomanda persoanei ăsteia virtuale cu care mă cert eu aici, este să deschidă ochii şi să vadă că problema nu este dacă eşti cu o persoană din obişnuinţă sau nu; problema e că într-un moment în care te plictiseai, ai realizat că te-ai plictisit!

E trist, dar puţini putem visa la a avea o viaţă stabilă: sentimente permanente, gusturi permanente, idei permanente, sau mai ales fericire permanentă. Şi când ceva se termină în viaţa noastră, nu e mereu din cauza unor factori exteriori nouă; de foarte multe ori suntem noi cei care fugim de stabilitate. Pentru că, oricâtă siguranţă ar oferi ea, la un moment dat plictiseşte.

L.E.: Dacă cineva înţelege postul acesta, să mă anunţe, riscă să primească un premiu. :D

Happy blues

Blues fericit, ce ironie :P
Aici nişte melodii de blues care mă binedispun cum nici Stevie Wonder nu o face.

J. B. Lenoir - When I'm drinking

Da, e un bărbat!

Bo Diddley - The Story of Bo Diddley

Favorită. Funny story indeed...

Blind Boy Fuller - Truckin' my blues away no. 2

De aproape - Katerina - b&w

Da, din nou Katerina! Obişnuiţi-vă ochii, o să apară mult pe aici.

Sensul vieţii, I swear!!

Dragă legiune de cititori şi admiratori imaginari, ţin să vă anunţ că eu, Anca Elena Chirilă, după o lungă perioadă de timp în care, plină de ocupaţii dar totuşi lipsită de ocupaţie şi al naibii de plictisită, am avut timp să mă gândesc la tot felul de tâmpenii, m-am trezit descoperind sensul vieţii. Ce Socrate, ce Platon, ce Nietzsche, Anca Elena Chirilă! Aşa că, în postul acesta, am să fac ca şi cum aş fi prima care spune aşa ceva, ca şi cum aş fi mai mult decât conştientă că peste 3 milenii o să apar în toate cărţile de filosofie şi că voi fi originea a diverse curente de gândire, ca şi cum voi sunteţi mortali iar eu nu, ca şi cum nu aş fi conştientă că sunt cel mai comun om care poate exista şi că aşa voi rămâne forevăr. Deci o să fie ceva de genul ‘Phylosopher for one day’.

Mintea mea de copil în dezvoltare crede că sensul vieţii nu este altul decât cel de a evita plictiseala. Poate nu ar fi aşa dacă am fi educaţi în afara societăţii umane (în pădure cu câteva animăluţe, ca Mowgli), dar cum cititorii imaginari a acestui blog au crescut în societatea asta (pentru că aşa vreau eu, şi pentru că dacă nu probabil nu ar şti să citească), îi arăt pe toţi cu degetul cu neruşinarea camuflată care adeseori mă caracterizează. Prima dată, hai să spunem că omul e un animal deosebit (n-am să zic niciodată că nu e un animal), prin faptul că, în afară de nevoile basice, mai are şi altele aditive pe care restul nu le au. Well, eu cred că există o singură diferenţă între el şi restul animalelor: schematic zis, în mintea lui există prea mult loc liber; astfel încât are nevoie să îl umple cu tot felul de lucruşoare pe care le crede importante şi în a căror veracitate crede orbeşte, total, handărtpărsent. Aşa, într-o societate ‘avansată’, unde a supravieţui nu mai e o preocupare ci ceva firesc, este timp pentru a inventa, a gândi, a filosofa. De ce? Pentru că e necesar? Nu, pentru că altfel, ne plictisim. Aşa că inventăm tot felul de reguli şi prejudecăţi pe baza cărora ne structurăm viaţa. Aşa că, avem timp şi ‘motive’ pentru a fi naţionalişti, xenofobi, pentru a fi ‘mai buni decât alţii’, pentru a crea grupuri de tot felul, pentru a urî şi a omorî în numele lor. Atâta timp cât nu ne plictisim, viaţa noastră are sens. Şi, oricât de crud ar suna, asta e unica noastră preocupare adevărată: a nu ne plictisi.

Ca exemplu, majoritatea marilor filosofi, scriitori, matematicieni, lideri, pre secolul XIX, au provenit dintr-o familie nu tocmai săracă. Cu toţii au fost oameni a căror necesităţi basice erau ‘acoperite’, spre diferenţă de marea majoritate a societăţii, care era prea ocupată încercând să supravieţuiască; cei bogaţi, în schimb, aveau tot timpul din lume pentru a gândi. Adică, se plictiseau al naibii de mult, aşa că se trezeau filosofi. Aşa se ajunge la concluzia că baza tuturor cunoştinţelor astăzi populare nu e alta decât plictiseala. Acum, în secolul XXI, surpavieţuirea e ceva atât de firesc încât până şi o puştoaică mediocră ca mine îşi formează o teorie ‘proprie’ despre sensul vieţii. Sincer, mă simt eliberată când mă gândesc că, cum am zis şi în altă ocazie, plictiseala e originea culturii şi totodată preocupărilor noastre idioate de umani. Acest fapt le ia din importanţă tuturor lucrurilor care se petrec în jur, şi, deşi în momente fericite asta nu e un ajutor, în momente triste e un enorm sprijin. Aşa că, NU, în realitate nobody gives a damn about cine e mai inteligent şi cine e mai prost, cine are mai multă putere şi cine e un sclav, cine are o maşină mai ‘bengoasă’ şi cine o are mai urâtă, cine are mai multe cunoştinţe şi cine nu, cine e mai frumos şi cine e mai urât, cine e virgină sau cine a fost penetrată de jumătate de continent, cine e mai bun sau cine e mai rău, cine merge la biserică sau cine nu… toate astea sunt concepte abstracte de care ne încăpăţânăm să ne agăţăm pentru a ne minţi pe noi înşine crezând că de fapt au vreo minimă importanţă la alt nivel care nu e cel a societăţii create de noi. După câteva operaţii, se ajunge la concluzia că de fapt acest nivel în sine, în ceea ce la univers se referă, are o importanţă NULĂ; nu e nici cât e o boabă de nisip în enormul deşert din Sahara.

Eh, vezi Platon? Nu era atât de greu…:))

Şi acum, mă scuzaţi, trebuie să plec: am o plictiseală de care să fug! O să îmi ia o viaţă.

Natură şi femeie - Katerina - Colour

Katerina - White

Natură şi femeie - Katerina - B&W

Păr şi pagini

Mihai M. – Letter to send

Am fost extrem de surprinsă şi de fericită să aflu că Mihai a compus-improvizat o nouă piesă; mai ales că ultima care mă impresionase (‘Sound 1’) a fost produsă acum 2 ani de zile. Cât am avut de îndurat pentru a gusta o nouă picătură din extraordinarul său talent!

Am primit această operă de artă abia ieşită din degetele sale, motiv din care cred că am fost prima persoană care a avut onoarea de-a o asculta. Onoare indeed.

De data aceasta există un titlu, însă nu există o poveste. Cred, oricum, că vorbăreala mea e inutilă; el e cel care are ceva de zis: