Indiferenţă publică

Mesaj automatic: Bună ziua, şi bun venit la "Telefonul de salvare" al departamentului de poliţie din Springfield! Dacă cunoaşteţi numele crimei care se comite în acest moment, apăsaţi unu. Pentru a alege dintr-o listă de crime, apăsaţi doi. Dacă sunteţi omorât în momentul acesta, sau sunaţi de pe un telefon cu rozetă, vă rugăm să aşteptaţi.

Cazul de mai sus este unul din acelea care e haios în mod exclusiv pentru absurditatea sa: te gândeşti „Îţi imaginezi să se întâmple aşa în realitate? E imposibil!”. Nu crezi că vreodată se va întâmpla asta. Însă se întâmplă. Şi atunci nu mai e haios.

Acesta e cazul unei prietene, care, având pe mama ei imobilizată în pat şi cu foarte intense dureri de rinichi , a decis să sune la ambulanţă. Argumentele prezentate de serviciile publice pentru a nu trimite ambulanţa, UNELE dintre ele, sunt următoarele: casa dvoastră nu e aproape de centrul nostru (fiind, evident, în acelaşi oraş, unul nu prea mare), cum adică mama dvoastră e bolnavă dacă sunteţi pe stradă în momentul acesta?, luaţi un taxiu. Mulţumită lui dumnezeu (da, acela care e caracterizat prin inexistenţa sa), nu avea nimic grav şi, în finalul finalelor au decis să trimită ambulanţa (care a trebuit să se deplaseze în jur de 3 km!!). Dar ce se întâmpla dacă chiar avea ceva grav? Oare funcţionarii sunt imuni conştientizării despre imprevizibilitatea vieţii? Ceea ce pentru un om simplu este 'mă doare aici' pentru un medic poate fi cancer.

Asta e clara probă că proasta atenţie a serviciilor publice nu e o boală doar a ţărilor nedezvoltate, care de obicei poartă ca nume de familie „Corupţie”, ci şi a ţărilor aşa-zis avansate, cum ar fi Spania. Operatorii serviciilor de ambulanţă dau mostră de o incredulitate care în circumstanţe normale nu are nicio justificare. Nu poţi aştepta milă, nici măcar înţelegere din partea lor: sunt obişnuiţi să audă zilnic un mare număr de cazuri tragice, ceea ce îi induce la indiferenţă (altfel le-ar fi imposibil a munci în aşa ceva). Ajuns la punctul acesta, pot să afirm că adevărata boală a cărei victime suntem este indiferenţa către suferinţa străinilor. Nu există termen care să descrie actuala perioadă a umanităţii mai bine decât acesta: indiferenţa. Asta este capitalismul, legea junglei care deja ne caracterizează din natură înmulţită: fiecare pentru el, cel mai puternic supravieţuieşte, stuff like that.

Avem aici problema de bază atât în cazul de faţă cât şi, în mod special, în societatea noastră: În timp ce tu te zbaţi şi lupţi pentru viaţă, operatorul ce te ascultă în cealaltă parte a liniei luptă pentru un salariu.

Muse - The Resistance

14 Septembrie. Asta e data în care se aude va apărea pe piaţă noul album a celor de la Muse: The Resistance. Deşi am avut destule emoţii, din momentul în care am aflat că vor lansa un nou album, şi mai ales uitându-mă peste tracklist (Exogenesis: Symphony Part I, II, III, sună promiţătorrr), am fost sigură că nu vor dezamăgi. Adică, c'mon, sunt Muse, nu există şanse ca Ei să fie în vreun mod afectaţi de curentul ăsta de muzică superficială şi căcăcioasă care posedă aproape în totalitate monopolul panoramei muzicale internaţionale în momentul de faţă (şi probabil muuuulte momente viitoare). Nu au cum, sunt dintr-un univers paralel, nu au nicio treabă cu nimic. Sunt Ei şi atât.

Well. Pe net cică rulează două din cele 11 melodii ale albumului (cel puţin legal, adică pe ză ofişiăl sait):

• United States of Eurasia: versurile, având în vedere numele cântecului, erau destul de previzibile: era clar că e vorba de politică, şi dacă e vorba de politică e vorba de război. Cuvinte care îmi plac în special: And must we do as we're told? Must we do as we're told? & And we know that there is no one we can trust; Our ancient heroes, they are turning to dust!
  Puţine de zis despre versuri, sunt absolut geniale, aşa cum ne-au obişnuit.
  Muzica... pianul şi aerul simfonic de la început erau de aşteptat. Două surprize: cea negativă, ritmul oriental (deşi nu e logic să fiu surprinsă din moment ce subiectul cântecului are legătură cu orientul). Not great; surpriza pozitivă... o clară, dar clară influenţă, un omagiu celor de la Queen (care, ha!, e unul din grupurile mele favorite): chitara nu putea să fie mai Brian May de atât (a se compara cu cea din Bohemian Rhapsody), iar corurile amintesc într-un mod incontestabil de cele care sună în melodiile marca Queen (a se asculta Bohemian Rhapsody -din nou-, Bycicle Race, Killer Queen, mă rog, ascultaţi Queen randomly, aproape în toate cântecele veţi da de chitara şi corurile acestea).
  Nu e o imaginare a cititorilor imaginari că sunt euforică, chiar sunt.

Muse - United States of Eurasia

• Uprising: Deşi atunci când ascult un cântec dau destulă importanţă versurilor, mesajului pe care artistul respectiv vrea să îl transmită, sunt ferm convinsă de un lucru: un negativ frumos salvează versuri penibile (ca exemplu, rock n' roll-ul acela cu 'well you cand do anything but lay off of my blue suede shoes!'), în schimb cuvinte frumoase nu salvează un negativ penibil - ca exemplu, Uprising-ul acesta despre care vorbim aici. Apreciez gândurile, apreciez vocea, dar negativul îmi irită timpanele, iar 'c'mon'-ul acela contribuie la dăunarea lor permanentă. Mă doare să zic asta, dar ritmul aduce în anumite momente... un aer... o aroma... adică o duhoare a André. Gata, am zis-o.

Muse - Uprising (2009)

Concluzie: mulţumită de United States of Eurasia, dezamăgită de Uprising, nerăbdătoare pentru a asculta Exogenesis: Symphony (şi cele 3 părţi ale sale).

Ză ultimate descoperire ştiinţifică: tot ce atinge Moartea se transformă în aur

Şi, din nou lipsită de ocupaţie şi plină de gânduri filosofice atotprofundice, m-am trezit descoperind pentru ză fărst time altă teorie cu anterioritate descoperită de 5344362576 persoane: moartea are mână de aur. Cu o strânsă legătură de citatul mai înainte..citat, găsim clasica frază 'Era un băiat atât de bun...', când în viaţă nu îl suporta nimeni. Asta în cazul mortalilor. Apoi echivalentul în lumea starurilor: după ce mor se transformă în legende. Pentru că au murit. So.

Cum nici nu putea să fie altfel, am fost inspirată de către recenta moarte a coronatului 'king of pop' Michael Jackson. Deci. Tipul a fost o legendă încă de când dăduse primii paşi în lumea muzicii. Ok. A făcut istorie. Ok. Probabil a mişcat prin muzica lui cea mai mare masă care e posibil a fi mişcată de o singură persoană şi prin muzică. Ok. A murit, şi nimeni nu se aştepta. Ok. Fanii sunt devastaţi. Ok. Totul pe înţelesul simplei minţi a Ancăi Elenăi Chirilăi până aici. Ok. Ceea ce transcendă minţii Ancăi Elenăi Chirilăi este de ce naiba persoane care nu au ascultat în viaţa lor voluntar o piesă de-a lui Michael Jackson suferă profund pentru moartea lui? Poate că vreţi să îi spuneţi sensibilitate, şi poate mie vreţi să îmi spuneţi insensibilă, dar, în ochii mei, asta e ipocrizie pură (DA! în cazul în care cititorii imaginari se întreaba, totul e ipocrizie pentru mine). Cum altfel se explică situaţia următoare (ipotetică ofcors):
Înainte de moarte:
'1- Ai auzit că MJ are de gând să facă un ultim tour, aşa de la revedere!?!?!
2- Hă?! Whatever...'
Postmortem:
'1- Ai auzit că a murit MJ?
2- A murit MJ?!?!? Nuuuuuuuu! Vai, era idolul şi modelul meu în viaţă! Nu pot să trăiesc cu aşa o durere! Împrăştie-i cenuşile peste corpul meu nud!!!'

Mamă, hai că mi-am făcut nervi singură cu situaţia asta ipotetică.

Să mă explic, dacă nu am făcut-o destul deja. Nu zic nimic. A murit, e o chestie tristă când cineva moare. Dar mor multe persoane. Zilnic. Nu e vorba nici de lipsă de respect. Din contră, mai lipsă de respect e abia să ai habar cine e MJ şi să te dai drept rănit la corason când moare. După regula asta, ar trebui să te dai rănit la corason pentru fiecare persoană care moare. Şi mor multe. Eu zic că e mai simplu, dacă nu eşti rănit, să nu te dai rănit, şi gata. Zic decât.

Deci, sensibilitate sau ipocrizie?

Mallorca

După părerea mea, Mallorca e unul din locurile cele mai frumoase din teritoriul spaniol. Cel mai frumos, aş risca a spune, dacă aş fi vizitat mai mult decât un 10% din această în mai multe sensuri extraordinar de bogată ţară. După părerea lui Frédéric Chopin, Mallorca nu e doar unul din cele mai frumoase locuri ale Spaniei, ci ale lumii întregi. Am avut norocul de a vizita această mică insulă, şi în acelaşi timp cea mai mare din Arhipeleagul Balear, în două ocazii; cu siguranţă mă voi întoarce.

Simpatia şi felul deschis de a fi a localnicilor nu îţi permit a te simţi altfel decât la tine acasă, într-un loc unde, antagonic, nu vezi altceva decât turişti. Poate acesta este unul din motivele din care nenumărate familii din toată Europa (în special Germania) şi-au stabilit o casă de vacanţă acolo. Vizita acestui determinat tip de turişti şi prezenţa unor case de multe ori stupefiante s-au transformat şi ele, împreună cu singularele peisaje şi amabilii oameni, în parte din personalitatea insulei.

Cât despre mine, rămân cu o mulţime de amintiri şi senzaţii până atunci neexperimentate: plimbările pe pustiul mal al mării la o oră avansată în noapte, ca unică companie ‘Wish you were here’ şi pescăruşii care, acum, fără prezenţa oamenilor, aveau plaja pentru ei singuri; concertul de jazz fermecător prezent în mare parte din localitate datorită în rest liniştitei atmosfere, combinat cu sunetul valurilor şi aerul suav al serii… Acestea greu vor fi înlocuite de o senzaţie mai plăcută în mintea mea.

Adidaşi practici

Astăzi, mulţumită Niculetei, că eu trei luni de zile nu am realizat, am aflat că talpa adidaşilor mei e de fapt o hartă. Harta oraşului Paris:

Aşa că, după cum spunea mister iubitul Niculetei, cu adidaşii ăştia, a te pierde prin Paris nu mai e o problemă: scoţi adidasu', şi la drum! Foarte practic, I say...

Retiro

.

Because I wanted to.

A walk

Nimic nou

Doar o cameră cu un fake-macro :(

Struţul artist

Nu mă pot opri din râs :))
Aici struţul 'bailaor' (dansator de flamenco):

Un vis, un cântec şi o realitate

Oraşul era vopsit în gri şi roşu. Străzile erau pline de mici, debili şi fragili oameni. Oameni speriaţi, disperaţi, grăbiţi. Printre ei mă aflam şi eu. Majoritatea dintre ei, la câtă dezordine era, pierduseră orice noţiune de logică: nu mai ştiau nici dacă erau victima sau călăul. Într-un haos total, unicul lucru clar era că trebuia să fugi. Să te ascunzi. Dar unde? Nici un loc nu era sigur, ei te găseau oriunde. Cu neputinţă, observai cum prieteni, vecini, familiari şi oameni cu care altă dată nu aveai nimic de a face, cu care nu împărţeai nici un sentiment, dar de care acum te simţeai atât de aproape, cădeau; mureau, iar tu nu puteai să faci nimic. Nu puteai decât să fii egoist.Vedeai cum nişte oameni la sfârşitul străzii, transformaţi în zei datorită posesiunii unor maşini de ucidere, pătrundeau cu gloanţele lor orice fiinţă ce le stătea în cale, cu indiferenţa şi serenitatea unui om care face ceva complet logic şi inofensiv. Cadavrele întinse pe tot largul oraşului, deja se încorporaseră peisajului. Deşi a supravieţui nu mai avea nici un rost firesc, puţinul instinct animal rezident în interiorul tău te impulsa la a face tot posibilul pentru a-ţi salva viaţa. Eu, printr-un miracol, am reuşit să scap din acel loc, nefiind majoritatea timpului conştientă de ceea ce se întâmpla în jur. Am supravieţuit.

Şi, timp după, realizând că a mă întreba ‘De ce?’ nu avea decât să mă scoată din minţi, întrebarea permanent prezentă în mintea mea era ‘Oare a avut vreun rost să supravieţuiesc?’.

Something new

Deşi nu atât de frecvent, se întâmplă să mai descopăr şi melodii produse post-'90 care să îmi placă. Acesta este cazul melodiei Hometown Glory, cântată de Adele, o fată care posedă o voce, din punctul meu de vedere, deloc comună. Cât despre versuri... nu pot decât să mă gândesc la Sibiu când le ascult.
Melodia am descoperit-o la un show tv de dans pe care îl urmăresc (eu împreună cu jumătate din teritoriul spaniol). Coregrafia, care îmi place şi ea foarte mult, e aceasta.

Melodia întreagă:


It just needed to be here.

All Angels

Navigând pe internet, căutând noi artişti ai muzicii clasice, am dat de ‘Classical Brit Awards’. Printre câştigătorii nuştiucărui an se aflau, printre alţii precum Paul McCartney şi al său ‘Ecce Cor Meum’ (de care, de altfel, m-am îndrăgostit) sau Anna Netrebko, All Angels; aceste patru fete, cu nişte voci care fac onoare denumirii alese, dau un ceva deosebit melodiilor pe care le ating. Vocile lor compun o armonie perfectă, părând a fi unite de ceva într-adevăr superior unui simplu muritor. Cu delicateţea şi graţia care le caracterizează, reuşesc a atenua sufletul oricărui om cât de cât sensibil.

Cele două albumuri ale lor conţin coveruri a melodii clasice atât din pop/rock (Sound of Silence, Angels) cât şi din muzica clasică (Ave Maria, Agnus Dei). De când le-am cunoscut, au avut un loc destul de permanent în playlistul meu: niciodată nu e greu să găsesc un moment în care să am dispoziţia necesară pentru a asculta astfel de muzică. Două din melodiile mele favorite sunt următoarele:

Angels

Songbird

Aventurile unei adolescente ipocrite

După o zi în casă, în care, traumatizată în urma: vizualizării filmului From Hell (atât pentru cantitatea de sânge şi prostituate neaccidental decedate în miezul Londrei care apare, cât şi pentru extraordinaritatea lui Johnny Depp – hormonii îşi au cuvântul aici – ), descoperirii a faptului că o Niculetă şi o Ancă Elenă au un IQ împărţit de 120 (60 pentru fiecare), şi audiţiei a unui exorcism real (I swear!!) în care ‘diavolul’ care era în interiorul fătucii susţinea ferm că se numeşte Hitler, nu aveam decât să îmi iau inima în dinţi şi să mă îndrept către ieşire pentru a străbate o lungă cale extrem de periculoasă printr-un oraş înfricoşător de întunecat, plouat şi pustiu (exact ca acea Londră din film unde femei singure erau asasinate brutal de către un psihopat maniac) ca, într-un final, să ajung la destinaţia mea: un loc atât de sumbru încât doar numirea sa ar provoca numeroase atacuri de cord. Pare scos dintr-un film, dar chiar aşa a fost. Mă rog, în afară de periculozitatea străzii aceleia, care de fapt e una din cele mai ocupate de trafic din oraş. Dar restul e adevărat! De fapt calea nu era deloc lungă, erau vreo 300 de metri. Dar restul e adevărat. Mă rog, Alcalá de Henares e un oraş frumos şi plin de istorie, dar în comun cu Londra cred că are decât 3 litere. Şi ăsta e tot adevărul. Ah, şi autogara oraşului, deşi frecventată de numeroşi tineri iubitori ale drogurilor la orice oră a zilei, nu e un loc exact sumbru. Dar acum chiar că restul e adevărat (da, diavolul ăla chiar se prezenta drept Hitler). Ce e cert, făceam pe mine de frică.

Poate credeţi că aici se termină suferinţa, că, deşi cu frică, am ajuns la autogară, am urcat în autobuz şi în continuare am ajuns cu bine acasă. NU! De fapt aici vine partea cea mai teribilă… Odată ajunsă la autogară şi în aşteptarea autobuzului, mintea-mi tulburată de gândurile mai sus enumerate, îmi zic să mă relaxez, ca de obicei, citind anunţurile care oferă gazdă pline de greşeli ortografice scrise de români. Totul ok, până când ochii îmi zăresc următorul anunţ (pe care, da, l-am rupt de acolo, nereuşind să îi fac o poza cu camera de 2 mp a telefonului):

Nu ştiu dacă puteam întâlni un anunţ mai potrivit situaţiei decât acesta: apar toate cuvintele care de asemenea sunt frecvent rostite pe toată durata filmului From Hell. Ce să mai spunem de tendinţele macabre a acestui om: sacrificat cu organe şi fără maţe? Brrrrrrrrrrrrrrr!

La ce vreau eu să ajung este la faptul că, lucruri ca cele ce mi s-au întâmplat astăzi (uuuu ce viaţă emoţionantă am: am văzut un film semi-horror azi!) mă fac să îmi amintesc de ce vreau să nu mai mănânc carne (pleoşc! you didn’t expect that!): în film, femeile erau omorâte aşa cum omoară bunicii la ţară (pentru cei care au bunici la ţară, care la rândul lor au animale) porcii şi mieii aceia gustoşi cu care ne răsfăţăm papilele gustative în fiecare iarnă: cuţit în gât, aşteptat să se scurgă de sânge, apoi profitat la maxim ceea ce poartă în interior. Da, scârbos. Macabru. Însă doar când e vorba de o fiinţă umană? Nu ştiu dacă voi aţi văzut vreodată live cum se face acest lucru, dar vă spun eu că porcul acela suferă în aceeaşi măsura sau poate, de ce nu, mai mult ca un om. Still, a omorî un animal e ceva firesc şi natural, pe când se pare că fiinţa umană, încă o dată, e o excepţie. Cumva, iarăşi s-a trezit în centrul universului. Ah, da. E o fiinţă civilizată, pe când restul animalelor nu, fapt ce justifică? a le lua viaţa. Ok, mulţi ar răspunde la asta cu un ‘da, dar carnea este necesară pentru supravieţuire!’. Să mă scuze dacă le răspund cu un ‘Eu nu am auzit nici un caz în care un om a murit pentru a nu mânca carne’.

Nu, mesajul meu nu e că ar trebui să ne omorâm toţi între noi în măsura şi cu naturalitatea cu care omorâm şi animalele. Ceea ce zic este să nu mai fie natural a lua viaţa numănui. Eu una cred că civilizaţia a ajuns la un punct în care ne permitem să ne alimentăm fără a sacrifica viaţa vreunui animal. Dar, e vorba de intenţie/voinţă.

Nu atac pe nimeni. De fapt eu sunt exemplul personificat a unui om care, deşi vorbeşte şi se plânge excesiv de mult despre aproape totul, nu face nimic pentru a schimba ceva. De fapt, recunosc, sunt o ipocrită: parcă cheful de a deveni vegetariană e mult mai intens după ce am mâncat 2 gustoase pulpe de pui; şi parcă înainte să le mănânc, deşi conştiinţa îmi atrage atenţia, o muţesc cu un ‘Eh, ş-aşa totul e relativ şi o să murim toţi într-o zi, ce mai contează?’. Totuşi, eu trăiesc cu speranţa că ceva separat de mine dar rezident în interiorul meu mă va stârni într-o zi şi în sfârşit voi pune în aplicare principiile pe care cică le am! Ştiţi voi, speranţa se pierde ultima…

Şi, special pentru cititorii care au reuşit să ajungă până la punctul acesta al postului fără a adormi/a se dezgusta pe cale încoace, ţin să vă anunţ oficial care este concluzia acestei scrieri: vreau să devin vegetariană. ‘Tot căcatul ăsta ca să spui că vrei să te laşi de carne, dar de fapt nu poţi pentru că ai o poftă de urs?’, m-ar întreba mulţi din cititorii mei imaginari. 'Păi, da.’, le-aş răspunde eu.

Λ

I've been alone with you inside my mind
And in my dreams I've kissed your lips a thousand times
I sometimes see you pass outside my door
Hello, is it me you're looking for?

I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You're all I've ever wanted, and my arms are open wide
'Cause you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much, I love you ...

I long to see the sunlight in your hair
And tell you time and time again how much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello, I've just got to let you know

'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely,
or is someone loving you?
Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying, I love you ...

Hello, is it me you're looking for?
'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely
or is someone loving you?

Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying ... I love you.

Dragoste sau obişnuinţă? Bullshit, plictiseală!

De ceva timp încoace, am întâlnit destule persoane care, fiind într-o relaţie relativ de lungă durată, au ajuns la un punct în care se întreabă dacă ceea ce simt pentru partener este dragoste sau doar obişnuinţă. Asta nu e decât altă probă care confirmă ori puerila mea teorie despre sensul vieţii, ori rapiditatea cu care ne plictisim persoanele, ori cât ne pasionează să ne minţim singuri. Sincer, cred în chestia asta cum cred şi în şansele mele de a avea vreodată un cititor real pe blogul ăsta. Adică deloc. Adică, dragostea se poate transforma în obişnuinţă? Să îmi arate şi mie cineva cum e procesul de transformare. De ce înainte credeai că iubeşti persoana respectivă cu adevărat, dar acum zici că de fapt era obişnuinţă? Se întâmplă să ALEGI persoana cu care eşti. Se întâmplă să ALEGI să te muţi cu ea. Se întâmplă să ALEGI să împarţi viaţa cu ea. Şi atunci de ce ai spune că crezi că eşti cu o anumită persoană din obişnuinţă? Asta sună ca şi cum aţi fi fost uniţi fără voia voastră de către nişte circumstanţe aleatorii care v-au obligat să petreceţi o anumită perioadă de timp împreună, destul de lungă încât să ajungeţi la concluzia că sunteţi împreună din obişnuinţă. Ok, îmi dau seama că adineauri mi-am tras o palmă singură; ştiu că există cazuri de genul…Dar eu vorbesc de o relaţie normală, în care amândoi sunt mai mult decât de acord pentru a ei existenţă. Păi, de asta spuneam că filosofia implică mult timp liber, şi mai ales plictiseală. Dacă nu ai timp să te gândeşti, nu îţi faci întrebări nenecesare, şi deci nu ajungi la concluzii nenecesare. Sentimentele se transformă, ca orice altă chestie lumească, dar argumentul ăsta cu ‘obişnuinţa’ mi se pare cel mai idiot posibil. Ce i-aş recomanda persoanei ăsteia virtuale cu care mă cert eu aici, este să deschidă ochii şi să vadă că problema nu este dacă eşti cu o persoană din obişnuinţă sau nu; problema e că într-un moment în care te plictiseai, ai realizat că te-ai plictisit!

E trist, dar puţini putem visa la a avea o viaţă stabilă: sentimente permanente, gusturi permanente, idei permanente, sau mai ales fericire permanentă. Şi când ceva se termină în viaţa noastră, nu e mereu din cauza unor factori exteriori nouă; de foarte multe ori suntem noi cei care fugim de stabilitate. Pentru că, oricâtă siguranţă ar oferi ea, la un moment dat plictiseşte.

L.E.: Dacă cineva înţelege postul acesta, să mă anunţe, riscă să primească un premiu. :D

Happy blues

Blues fericit, ce ironie :P
Aici nişte melodii de blues care mă binedispun cum nici Stevie Wonder nu o face.

J. B. Lenoir - When I'm drinking

Da, e un bărbat!

Bo Diddley - The Story of Bo Diddley

Favorită. Funny story indeed...

Blind Boy Fuller - Truckin' my blues away no. 2

De aproape - Katerina - b&w

Da, din nou Katerina! Obişnuiţi-vă ochii, o să apară mult pe aici.

Sensul vieţii, I swear!!

Dragă legiune de cititori şi admiratori imaginari, ţin să vă anunţ că eu, Anca Elena Chirilă, după o lungă perioadă de timp în care, plină de ocupaţii dar totuşi lipsită de ocupaţie şi al naibii de plictisită, am avut timp să mă gândesc la tot felul de tâmpenii, m-am trezit descoperind sensul vieţii. Ce Socrate, ce Platon, ce Nietzsche, Anca Elena Chirilă! Aşa că, în postul acesta, am să fac ca şi cum aş fi prima care spune aşa ceva, ca şi cum aş fi mai mult decât conştientă că peste 3 milenii o să apar în toate cărţile de filosofie şi că voi fi originea a diverse curente de gândire, ca şi cum voi sunteţi mortali iar eu nu, ca şi cum nu aş fi conştientă că sunt cel mai comun om care poate exista şi că aşa voi rămâne forevăr. Deci o să fie ceva de genul ‘Phylosopher for one day’.

Mintea mea de copil în dezvoltare crede că sensul vieţii nu este altul decât cel de a evita plictiseala. Poate nu ar fi aşa dacă am fi educaţi în afara societăţii umane (în pădure cu câteva animăluţe, ca Mowgli), dar cum cititorii imaginari a acestui blog au crescut în societatea asta (pentru că aşa vreau eu, şi pentru că dacă nu probabil nu ar şti să citească), îi arăt pe toţi cu degetul cu neruşinarea camuflată care adeseori mă caracterizează. Prima dată, hai să spunem că omul e un animal deosebit (n-am să zic niciodată că nu e un animal), prin faptul că, în afară de nevoile basice, mai are şi altele aditive pe care restul nu le au. Well, eu cred că există o singură diferenţă între el şi restul animalelor: schematic zis, în mintea lui există prea mult loc liber; astfel încât are nevoie să îl umple cu tot felul de lucruşoare pe care le crede importante şi în a căror veracitate crede orbeşte, total, handărtpărsent. Aşa, într-o societate ‘avansată’, unde a supravieţui nu mai e o preocupare ci ceva firesc, este timp pentru a inventa, a gândi, a filosofa. De ce? Pentru că e necesar? Nu, pentru că altfel, ne plictisim. Aşa că inventăm tot felul de reguli şi prejudecăţi pe baza cărora ne structurăm viaţa. Aşa că, avem timp şi ‘motive’ pentru a fi naţionalişti, xenofobi, pentru a fi ‘mai buni decât alţii’, pentru a crea grupuri de tot felul, pentru a urî şi a omorî în numele lor. Atâta timp cât nu ne plictisim, viaţa noastră are sens. Şi, oricât de crud ar suna, asta e unica noastră preocupare adevărată: a nu ne plictisi.

Ca exemplu, majoritatea marilor filosofi, scriitori, matematicieni, lideri, pre secolul XIX, au provenit dintr-o familie nu tocmai săracă. Cu toţii au fost oameni a căror necesităţi basice erau ‘acoperite’, spre diferenţă de marea majoritate a societăţii, care era prea ocupată încercând să supravieţuiască; cei bogaţi, în schimb, aveau tot timpul din lume pentru a gândi. Adică, se plictiseau al naibii de mult, aşa că se trezeau filosofi. Aşa se ajunge la concluzia că baza tuturor cunoştinţelor astăzi populare nu e alta decât plictiseala. Acum, în secolul XXI, surpavieţuirea e ceva atât de firesc încât până şi o puştoaică mediocră ca mine îşi formează o teorie ‘proprie’ despre sensul vieţii. Sincer, mă simt eliberată când mă gândesc că, cum am zis şi în altă ocazie, plictiseala e originea culturii şi totodată preocupărilor noastre idioate de umani. Acest fapt le ia din importanţă tuturor lucrurilor care se petrec în jur, şi, deşi în momente fericite asta nu e un ajutor, în momente triste e un enorm sprijin. Aşa că, NU, în realitate nobody gives a damn about cine e mai inteligent şi cine e mai prost, cine are mai multă putere şi cine e un sclav, cine are o maşină mai ‘bengoasă’ şi cine o are mai urâtă, cine are mai multe cunoştinţe şi cine nu, cine e mai frumos şi cine e mai urât, cine e virgină sau cine a fost penetrată de jumătate de continent, cine e mai bun sau cine e mai rău, cine merge la biserică sau cine nu… toate astea sunt concepte abstracte de care ne încăpăţânăm să ne agăţăm pentru a ne minţi pe noi înşine crezând că de fapt au vreo minimă importanţă la alt nivel care nu e cel a societăţii create de noi. După câteva operaţii, se ajunge la concluzia că de fapt acest nivel în sine, în ceea ce la univers se referă, are o importanţă NULĂ; nu e nici cât e o boabă de nisip în enormul deşert din Sahara.

Eh, vezi Platon? Nu era atât de greu…:))

Şi acum, mă scuzaţi, trebuie să plec: am o plictiseală de care să fug! O să îmi ia o viaţă.

Natură şi femeie - Katerina - Colour

Katerina - White

Natură şi femeie - Katerina - B&W

Păr şi pagini

Mihai M. – Letter to send

Am fost extrem de surprinsă şi de fericită să aflu că Mihai a compus-improvizat o nouă piesă; mai ales că ultima care mă impresionase (‘Sound 1’) a fost produsă acum 2 ani de zile. Cât am avut de îndurat pentru a gusta o nouă picătură din extraordinarul său talent!

Am primit această operă de artă abia ieşită din degetele sale, motiv din care cred că am fost prima persoană care a avut onoarea de-a o asculta. Onoare indeed.

De data aceasta există un titlu, însă nu există o poveste. Cred, oricum, că vorbăreala mea e inutilă; el e cel care are ceva de zis:

Despre starea mea de spirit azi...

O faţă tristă, muzică şi versuri în măsură...

Something told me it was over
When I saw you and her talkin'
Something deep down in my soul said, 'Cry, girl'
When I saw you and that girl walkin' around

Whoo, I would rather, I would rather go blind, boy
Then to see you walk away from me, child, no

Whoo, so you see, I love you so much
That I don't wanna watch you leave me, baby
Most of all, I just don't, I just don't wanna be free, no

Whoo, whoo, I was just, I was just, I was just
Sittin here thinkin', of your kiss and your warm embrace, yeah
When the reflection in the glass that I held to my lips now, baby
Revealed the tears that was on my face, yeah

Whoo and baby, baby, I'd rather, I'd rather be blind, boy
Then to see you walk away, see you walk away from me, yeah
Whoo, baby, baby, baby, I'd rather be blind...


P.D.: E aceeaşi poză ca cea a profilului. Indeed it is.

Christina's look

Ploaie, ultima zi, Sibiu.

Magic air guitar

Fără cuvinte...

Sesiune fotografică cu telefon mobil profesionist featuring Katerina

Nu mai vreau să aud cuvântul 'trebuie'. Nu mai vreau probleme care de fapt nu sunt probleme, nu mai vreau superficialitate. Nu vreau să mă adaptez societăţii. Nu vreau responsabilităţi. Nu vreau să lupt. Nu vreau să ştiu ce vreau. Nu vreau să fiu ordonată. Nu vreau competiţii. Nu vreau să cresc, nu vreau să ridic un deget pentru a fi o parte din societate. Nu din societatea asta. Nu vreau să fug către un ţel care fuge de mine. Nu vreau să fac parte dintr-o lume unde ori fugi, ori eşti călcat în picioare. Nu vreau să fac parte dintr-o lume a cărei esenţă e răutatea nejustificată. Nu vreau oameni. Nu vreau să ştiu nimic despre logică. Nu există codul bunelor maniere. Nu există banalităţi. Nu există bine sau rău.

Dacă natura îi selectează pe cei puternici, eu nu sunt unul dintre ei.

Eu vreau doar să fiu cum vreau eu. Vreau doar natură. Vreau să mă arunc în iarbă, undeva departe de condamnata civilizaţie, să închid ochii şi să simt. Şi să rămân acolo pentru totdeauna. Vreau să simt, nu vreau 'trebuie'. Vreau să stau, corpu-mi complet inactiv, şi să visez.

Vreau să fiu copil.

Simfonia Lamentărilor – Henryk Gorecki

Mamă, fiu, iubire, despărţire, durere.

Trei lamentări:

1. «Synku miły i wybrany, Rozdziel z matką swoje rany...» – O, fiul meu, Iubitul şi Alesul, împarte rănile tale cu mama ta…

Cântec popular din secolul XV, în care Fecioara Maria vorbeşte cu Iisus în momentul răstignirii.

2. O Mamo nie płacz nie—Niebios Przeczysta Królowo Ty zawsze wspieraj mnie – O mamă, nu plânge - Imaculată Regină a Cerului, protejează-mă mereu.

Cuvinte însemnate pe peretele unei închisori Gestapo din sudul Poloniei de către Helena Wanda, o tânără de 18 ani închisă acolo în anul 1944. ‘’În închisoare, tot peretele era acoperit de însemnări ce spuneau ‘Sunt nevinovat’, ‘Criminalilor’, ‘Lăsaţi-mă liber’, ‘Salvaţi-mă’, etc. Totul era atât de văitător şi banal. Adulţii scriau acest tip de mesaje, dar uite aici o fată de 18 ani, aproape un copil. Ea e diferită. Nu disperă, nu plânge, nu cere răzbunare. Nu se gândeşte la ea însăşi, dacă merită sau nu acest destin. Se gândeşte, în schimb, la mama ei, cea care va experimenta adevărata disperare.” – spune autorul despre însemnarea aceasta, şi despre motivul din care a ales-o.

3. ”Kajze mi sie podzioł mój synocek miły” – Unde a plecat iubitul meu fiu.

Numele unei melodii (jumătatea secolului XX) care descrie durerea unei mame atunci când îşi pierde fiul, acesta decedat în război. "Pentru mine, a fost un text extraordinar de poetic. Nu ştiu dacă un poet ‘profesionist’ ar crea atâta forţă poetică cu nişte cuvinte atât de concise şi simple. Nu este tristeţe, disperare sau resemnare, nici gesticulări exagerate: sunt doar durerea şi lamentările unei mame care şi-a pierdut fiul." - povesteşte Gorecki.

Prima dată am citit povestea simfoniei, apoi am ascultat-o, fapt ce m-a făcut să o iubesc şi mai mult. Partea mea favorită, atât în ceea ce priveşte povestea cât şi în ceea ce priveşte muzica, e a doua:

Sursă de informaţie

Crying in the rain

Un clasic al anilor '60 care, deşi tratează unul din subiectele cele mai frecvente în muzica de toate genurile - pierderea unei iubiri -, o face într-un mod foarte original:



I'll never let you see,
The way my broken heart is hurtin' me.
I've got my pride and I know how to hide,
All my sorrow and pain.
I'll do my cryin' in the rain.

If I wait for cloudy skies, You won't know the rain from the tears in my eyes.
You'll never know that I still love you so.
Though the heartaches remain,
I'll do my cryin' in the rain.

Raindrops fallin' from heaven, Could never wash away my misery. But since we're not together, I look for stormy weather. To hide these tears I hope you'll never see.

Some day when my cryin's done, I'm gonna wear a smile and walk in the sun.
I may be a fool, but till then darlin' you'll,
Never see me complain.
I'll do my cryin' in the rain.

I'll do my cryin' in the rain.
I'll do my cryin' in the rain.

Criză financiară psihologică

Da, sunt o adolescentă. Şi da, poate că nu văd lucrurile aşa cum le vede un adult. Şi nu, nici nu mă cred expertă în subiectul de faţă, de fapt nu mă cred, şi nu sunt, expertă în nimic. Dar eu cred că, deocamdată, ştiu să fac diferenţa între realitate şi ficţiune. Nu zic că nu îmi mai fuge mintea din când în când într-o lume imaginară, unde leneşii ca mine au vreo şansă de a trăi bine, unde pierd cele 43534 kg în plus pe care le târâi după mine de când aveam –1 an, unde am o viaţă sociala…; dar de asta e responsabilă imaginaţia mea bogată, momentan mintea mea e (relativ) normală: ştie să facă diferenţa între ce e real şi ce nu este real.

Înţeleg, da, ca un om care are o firmă, mai mică sau mai mare, să simtă efectele crizei, şi înţeleg ca un economist să afirme ‘da, domnule, suntem în perioadă de criză economică’, pe ei chiar îi cred. Însă pe omul de rând, care din ziua în care a început să muncească nu s-a oprit niciodată din plânsete pe motivul proastei stări economice, NU îl cred. Multe persoane din cele care zic astăzi ‘vai, ce rău merg lucrurile, în timpurile astea nu îţi găseşti de muncă’, acum lucrează, şi acum 2 3 ani au fost în şomaj mai mult de jumătate de an. Nu contează că au de muncă, nu contează că au acelaşi salariu ca şi înainte de ‘criză’, nu contează că viaţa lor în realitate nu s-a schimbat. NU. Ei sunt în criză financiară. Ce contează aici este ce zice doamna blondă siliconată de pe ProTV, că doar dacă cineva posedă adevărul absolut, asta e acea cutie sacră numită Televizor, Ave ei! Aş putea să… jur că dacă omul de rând n-ar fi văzut timp de 5 luni zilnic aceeaşi ştire, nici nu ar ştii despre ce e vorba. Unica diferenţă pe care a supus-o criza pentru noi, oamenii ‘modeşti’, este că atunci când rămânem fără muncă, când nu ne ajung banii la sfârşitul lunii, cum de altfel s-a întâmplat MEREU, în loc să dăm vina pe faptul că (aici, cel puţin) sunt prea mulţi stăini, sau că şeful e un bou, sau că deh, viaţa e grea, cum am făcut mereu, acum o dăm pe criză.

Nu, nu îmi găsesc de muncă. Aşa cum nu îmi găseam nici acum 2 sau 3 ani.  Fac parte din clasa medie, n-am decât să suport! A căuta scuze şi explicaţii tâmpite şi a se face posesor a unor cuvinte care le-a rostit o dată cineva care de fapt are idee, nu ajută la nimic. Dacă nu te afectează şi nu ai habar, vezi-ţi de viaţa ta! Dar na, people get bored.

 

Aşa am ajuns eu la concluzia că omul de rând suferă de ‘criză financiară psihologică’.

Jethro Tull

Am descoperit acest grup, ca şi majoritatea muzicii pe care o ascult, accidental.

Prima dată ce am auzit despre ei a fost în vara 2007, pe durata vacanţei mele de vară în Sibiu. Era anul în care au venit toate grupurile astea mari, printre care Scorpions şi Jethro Tull, atrase de eticheta 'European Cultural Capital 2007'. Spre diferenţă de concertul Scorpions, la care nu aveam cum să ajung (fapt ce am să regret forevăr), am asistat la cel cu Jethro Tull. Nu auzisem niciodată despre ei, însă se zicea că sunt foarte tari, că sunt parte din elita rockului, un mit adevărat, aşa că am zis să calc şi eu pe acolo, să văd ce au de oferit. Eh, şi cât de cunoscuţi şi admiraţi păreau a fi, Piaţa Mare pe jumătate goală. Poate a fost responsabilă ploaia zdravănă care a lovit Sibiul fix în ziua şi în ora în care a fost susţinut concertul, şi nu stilul lor aparte, care probabil nu ajunge la oricine. Sigur a fost ploaia. Da.

La prima vedere: un chitarist blond şi grăsuţ, aparent mult mai tânăr decât restul; un vocalist cu un batic în cap şi nedespărţit de flautul lui.

Când a început muzica... well, nu pot să spun că a fost dragoste la prima audiţie. M-au cucerit mai ales pentru amestecăturile lor ciudate featuring piese arhicunoscute din muzica clasică. Acele piese în concret erau bestiale, foarte original 'interpretate', să zic aşa.
Deşi nu mi-au plăcut atât de mult încât să treacă la a forma parte din lista mea de favoriţi, mi-au trezit interesul pentru a cunoaşte mai mult din muzica lor. Aşa, deşi nu le-am dedicat prea mult timp, am dat de melodii ca 'Living in the past' şi 'Life's a long song', melodii clar marcate de stilul lor unic.

De fapt, melodia pentru care îi iubesc cu adevărat este 'Still Loving you tonight' (eu, eternă iubitoare a baladelor), cu un sunet găsit undeva între blues, rock şi... Jethro Tull.




Am să îi cunosc bine într-o zi. Şi sunt sigură că am să îi iubesc într-un mod general.
Prevăd un viitor strălucitor!

Sound 1

Aşa s-a numit din prima zi, acum doi ani, şi până acum, cea mai bună piesă, după părerea mea şi din câte cunosc eu, creată de Mihai M.. Poate nu i-a dat alt nume pentru că nu a reuşit să îi gasească unul potrivit, poate pentru că nu o identifică cu nimic care se poate exprima în limbajul uman, sau poate pur şi simplu din lipsă de interes. În orice caz, e uşor de observat că simte ceea ce cântă, şi ne face şi pe restul să simţim; eu cel puţin, simt pasiunea lui.

Ţin minte că în epoca în care a creat-o eram amândoi trişti şi dezorientaţi. Diferenţa între noi era că eu nu aveam nici un mediu pentru a exterioriza ceea ce simţeam, pe când el da: pianul. Îmi amintesc cum îmi povestea cât de trist era în timp ce cânta piesa asta, şi cum tristeţea aceea l-a inspirat.

Cuvintele sunt inutile de atâtea ori… De aceea îl invidiez, şi mi-e greu să înţeleg de ce nu se ocupă mai mult de pian, dat fiind că poartă ceva atât de deosebit în interior, şi are un mediu genial de a-l exterioriza. De aici, din modestul meu blog (peste care ştiu că mai aruncă câte o privire uneori), îi transmit o rugăminte: cântă cât mai mult la pian, dacă nu pentru tine, fă-o pentru mine şi pentru restul planetei.

Toate astea pentru că, din punctul meu de vedere, un om care scoate aşa ceva din interiorul său, e departe de a fi comun.

După ce am presupus eu aici 1001 chestii, să ştiţi din gura lui ceea ce e de fapt piesa asta: el nu compune; zice că piesa asta a fost o stare de spirit, de fapt a fost improvizată.

Vioară, din nou

După cum se vede în titlu, sunetul ce îmi atrage atenţia cel mai mai mult din romanţa asta, este cel produs de vioară. Vocea este frumoasă, versurile drăguţe (dar nu deosebite), însă vioara este... perfectă, intensă, mângâietoare.

P.D.: Ştiu că toate posturile puse la categoria 'Ascult', sunt şi la categoria 'Simt'. Asta pentru că simt ceea ce ascult. :))

Vioară

Piesa asta a fost, timp de câteva luni, compania tuturor reflectărilor şi gândurilor mele filosofice de adolescentă.

Trezeşte în mine multe sentimente şi gânduri care, pentru mine, sunt imposibile de reprezentat pe o coală de hârtie (sau, în cazul ăsta, pe o pagină de blog), dar, basic, e asta: mă face să fiu tristă într-un mod plăcut. Felul acela de tristeţe fericită/inspiratoare de care vorbeam în postul trecut.





De nedepăşit.

Iubesc:

• Mâncarea - Ză Homer Simpson way.
• Muzica - Care ar fi farmecul vieţii mele fără o coloana sonoră?
• Natura - Într-o ocazie am vorbit cu ea: mi-a povestit lucruri extraordinare, foarte îndepărtate de lumea omului.
• Fotografia - Modul meu preferat de a mă exprima.
• Visele - Sau imaginaţia. Ce ar fi de mine fără ele?
• Cărţile - Cel mai bun mod de a pune în practică imaginaţia.
• Sibiu - Casa mea dintotdeauna, şi pentru totdeauna.
• Relativitatea - O iubesc pentru că mereu găsesc un răspuns în ea.
• Frumuseţea - Nu trebuie să fii superficial ca să admiri frumuseţea: e un reflex.
• Tristeţea - În doza potrivită, mă inspiră.

Urăsc:

• Plictiseala - Originea întregii culturi umane.
• Prejudecăţile - Totuşi nimeni nu e liber de ele...
• Superficialitatea - 'Nu înţeleg cum poate să facă aşa ceva!' - şi normal că nu înţelegi.
• Aroganţa - 'Aroganţa e soră cu prostia', am auzit zicând pe cineva.
• Inteligenţa - Nu spuneţi că nu am fi fericiţi fără ea (ca rasă, zic).
• Violenţa - Da, da, ştiu că e tipic, toată lumea urăşte violenţa. Dar eu o urăsc mai mult.
• Peştele - I hate it, I hate it, I hate iiiiit! Nu e nimic personal, e doar că are un gust scârbos.
• Presiunea - Dacă vreau să fac ceva, fac singură. Nu va fi persoana de lângă cea care îmi va schimba părerea în cazul în care nu vreau.
• Relativitate - O urăsc pentru că mă pierd în infinitatea ei.
• Internetul - Blestem ziua în care s-a inventat! Îmi ocupă jumătate de zi.

Faptul că urăsc chestiile astea, nu inseamnă că sunt contrariul lor. Le urăsc şi punct.

Puente de Toledo

Sebi 2