Oraşul era vopsit în gri şi roşu. Străzile erau pline de mici, debili şi fragili oameni. Oameni speriaţi, disperaţi, grăbiţi. Printre ei mă aflam şi eu. Majoritatea dintre ei, la câtă dezordine era, pierduseră orice noţiune de logică: nu mai ştiau nici dacă erau victima sau călăul. Într-un haos total, unicul lucru clar era că trebuia să fugi. Să te ascunzi. Dar unde? Nici un loc nu era sigur, ei te găseau oriunde. Cu neputinţă, observai cum prieteni, vecini, familiari şi oameni cu care altă dată nu aveai nimic de a face, cu care nu împărţeai nici un sentiment, dar de care acum te simţeai atât de aproape, cădeau; mureau, iar tu nu puteai să faci nimic. Nu puteai decât să fii egoist.Vedeai cum nişte oameni la sfârşitul străzii, transformaţi în zei datorită posesiunii unor maşini de ucidere, pătrundeau cu gloanţele lor orice fiinţă ce le stătea în cale, cu indiferenţa şi serenitatea unui om care face ceva complet logic şi inofensiv. Cadavrele întinse pe tot largul oraşului, deja se încorporaseră peisajului. Deşi a supravieţui nu mai avea nici un rost firesc, puţinul instinct animal rezident în interiorul tău te impulsa la a face tot posibilul pentru a-ţi salva viaţa. Eu, printr-un miracol, am reuşit să scap din acel loc, nefiind majoritatea timpului conştientă de ceea ce se întâmpla în jur. Am supravieţuit.
Şi, timp după, realizând că a mă întreba ‘De ce?’ nu avea decât să mă scoată din minţi, întrebarea permanent prezentă în mintea mea era ‘Oare a avut vreun rost să supravieţuiesc?’.
No comments:
Post a Comment