Aventurile unei adolescente ipocrite

După o zi în casă, în care, traumatizată în urma: vizualizării filmului From Hell (atât pentru cantitatea de sânge şi prostituate neaccidental decedate în miezul Londrei care apare, cât şi pentru extraordinaritatea lui Johnny Depp – hormonii îşi au cuvântul aici – ), descoperirii a faptului că o Niculetă şi o Ancă Elenă au un IQ împărţit de 120 (60 pentru fiecare), şi audiţiei a unui exorcism real (I swear!!) în care ‘diavolul’ care era în interiorul fătucii susţinea ferm că se numeşte Hitler, nu aveam decât să îmi iau inima în dinţi şi să mă îndrept către ieşire pentru a străbate o lungă cale extrem de periculoasă printr-un oraş înfricoşător de întunecat, plouat şi pustiu (exact ca acea Londră din film unde femei singure erau asasinate brutal de către un psihopat maniac) ca, într-un final, să ajung la destinaţia mea: un loc atât de sumbru încât doar numirea sa ar provoca numeroase atacuri de cord. Pare scos dintr-un film, dar chiar aşa a fost. Mă rog, în afară de periculozitatea străzii aceleia, care de fapt e una din cele mai ocupate de trafic din oraş. Dar restul e adevărat! De fapt calea nu era deloc lungă, erau vreo 300 de metri. Dar restul e adevărat. Mă rog, Alcalá de Henares e un oraş frumos şi plin de istorie, dar în comun cu Londra cred că are decât 3 litere. Şi ăsta e tot adevărul. Ah, şi autogara oraşului, deşi frecventată de numeroşi tineri iubitori ale drogurilor la orice oră a zilei, nu e un loc exact sumbru. Dar acum chiar că restul e adevărat (da, diavolul ăla chiar se prezenta drept Hitler). Ce e cert, făceam pe mine de frică.

Poate credeţi că aici se termină suferinţa, că, deşi cu frică, am ajuns la autogară, am urcat în autobuz şi în continuare am ajuns cu bine acasă. NU! De fapt aici vine partea cea mai teribilă… Odată ajunsă la autogară şi în aşteptarea autobuzului, mintea-mi tulburată de gândurile mai sus enumerate, îmi zic să mă relaxez, ca de obicei, citind anunţurile care oferă gazdă pline de greşeli ortografice scrise de români. Totul ok, până când ochii îmi zăresc următorul anunţ (pe care, da, l-am rupt de acolo, nereuşind să îi fac o poza cu camera de 2 mp a telefonului):

Nu ştiu dacă puteam întâlni un anunţ mai potrivit situaţiei decât acesta: apar toate cuvintele care de asemenea sunt frecvent rostite pe toată durata filmului From Hell. Ce să mai spunem de tendinţele macabre a acestui om: sacrificat cu organe şi fără maţe? Brrrrrrrrrrrrrrr!

La ce vreau eu să ajung este la faptul că, lucruri ca cele ce mi s-au întâmplat astăzi (uuuu ce viaţă emoţionantă am: am văzut un film semi-horror azi!) mă fac să îmi amintesc de ce vreau să nu mai mănânc carne (pleoşc! you didn’t expect that!): în film, femeile erau omorâte aşa cum omoară bunicii la ţară (pentru cei care au bunici la ţară, care la rândul lor au animale) porcii şi mieii aceia gustoşi cu care ne răsfăţăm papilele gustative în fiecare iarnă: cuţit în gât, aşteptat să se scurgă de sânge, apoi profitat la maxim ceea ce poartă în interior. Da, scârbos. Macabru. Însă doar când e vorba de o fiinţă umană? Nu ştiu dacă voi aţi văzut vreodată live cum se face acest lucru, dar vă spun eu că porcul acela suferă în aceeaşi măsura sau poate, de ce nu, mai mult ca un om. Still, a omorî un animal e ceva firesc şi natural, pe când se pare că fiinţa umană, încă o dată, e o excepţie. Cumva, iarăşi s-a trezit în centrul universului. Ah, da. E o fiinţă civilizată, pe când restul animalelor nu, fapt ce justifică? a le lua viaţa. Ok, mulţi ar răspunde la asta cu un ‘da, dar carnea este necesară pentru supravieţuire!’. Să mă scuze dacă le răspund cu un ‘Eu nu am auzit nici un caz în care un om a murit pentru a nu mânca carne’.

Nu, mesajul meu nu e că ar trebui să ne omorâm toţi între noi în măsura şi cu naturalitatea cu care omorâm şi animalele. Ceea ce zic este să nu mai fie natural a lua viaţa numănui. Eu una cred că civilizaţia a ajuns la un punct în care ne permitem să ne alimentăm fără a sacrifica viaţa vreunui animal. Dar, e vorba de intenţie/voinţă.

Nu atac pe nimeni. De fapt eu sunt exemplul personificat a unui om care, deşi vorbeşte şi se plânge excesiv de mult despre aproape totul, nu face nimic pentru a schimba ceva. De fapt, recunosc, sunt o ipocrită: parcă cheful de a deveni vegetariană e mult mai intens după ce am mâncat 2 gustoase pulpe de pui; şi parcă înainte să le mănânc, deşi conştiinţa îmi atrage atenţia, o muţesc cu un ‘Eh, ş-aşa totul e relativ şi o să murim toţi într-o zi, ce mai contează?’. Totuşi, eu trăiesc cu speranţa că ceva separat de mine dar rezident în interiorul meu mă va stârni într-o zi şi în sfârşit voi pune în aplicare principiile pe care cică le am! Ştiţi voi, speranţa se pierde ultima…

Şi, special pentru cititorii care au reuşit să ajungă până la punctul acesta al postului fără a adormi/a se dezgusta pe cale încoace, ţin să vă anunţ oficial care este concluzia acestei scrieri: vreau să devin vegetariană. ‘Tot căcatul ăsta ca să spui că vrei să te laşi de carne, dar de fapt nu poţi pentru că ai o poftă de urs?’, m-ar întreba mulţi din cititorii mei imaginari. 'Păi, da.’, le-aş răspunde eu.