Dragă legiune de cititori şi admiratori imaginari, ţin să vă anunţ că eu, Anca Elena Chirilă, după o lungă perioadă de timp în care, plină de ocupaţii dar totuşi lipsită de ocupaţie şi al naibii de plictisită, am avut timp să mă gândesc la tot felul de tâmpenii, m-am trezit descoperind sensul vieţii. Ce Socrate, ce Platon, ce Nietzsche, Anca Elena Chirilă! Aşa că, în postul acesta, am să fac ca şi cum aş fi prima care spune aşa ceva, ca şi cum aş fi mai mult decât conştientă că peste 3 milenii o să apar în toate cărţile de filosofie şi că voi fi originea a diverse curente de gândire, ca şi cum voi sunteţi mortali iar eu nu, ca şi cum nu aş fi conştientă că sunt cel mai comun om care poate exista şi că aşa voi rămâne forevăr. Deci o să fie ceva de genul ‘Phylosopher for one day’.
Mintea mea de copil în dezvoltare crede că sensul vieţii nu este altul decât cel de a evita plictiseala. Poate nu ar fi aşa dacă am fi educaţi în afara societăţii umane (în pădure cu câteva animăluţe, ca Mowgli), dar cum cititorii imaginari a acestui blog au crescut în societatea asta (pentru că aşa vreau eu, şi pentru că dacă nu probabil nu ar şti să citească), îi arăt pe toţi cu degetul cu neruşinarea camuflată care adeseori mă caracterizează. Prima dată, hai să spunem că omul e un animal deosebit (n-am să zic niciodată că nu e un animal), prin faptul că, în afară de nevoile basice, mai are şi altele aditive pe care restul nu le au. Well, eu cred că există o singură diferenţă între el şi restul animalelor: schematic zis, în mintea lui există prea mult loc liber; astfel încât are nevoie să îl umple cu tot felul de lucruşoare pe care le crede importante şi în a căror veracitate crede orbeşte, total, handărtpărsent. Aşa, într-o societate ‘avansată’, unde a supravieţui nu mai e o preocupare ci ceva firesc, este timp pentru a inventa, a gândi, a filosofa. De ce? Pentru că e necesar? Nu, pentru că altfel, ne plictisim. Aşa că inventăm tot felul de reguli şi prejudecăţi pe baza cărora ne structurăm viaţa. Aşa că, avem timp şi ‘motive’ pentru a fi naţionalişti, xenofobi, pentru a fi ‘mai buni decât alţii’, pentru a crea grupuri de tot felul, pentru a urî şi a omorî în numele lor. Atâta timp cât nu ne plictisim, viaţa noastră are sens. Şi, oricât de crud ar suna, asta e unica noastră preocupare adevărată: a nu ne plictisi.
Ca exemplu, majoritatea marilor filosofi, scriitori, matematicieni, lideri, pre secolul XIX, au provenit dintr-o familie nu tocmai săracă. Cu toţii au fost oameni a căror necesităţi basice erau ‘acoperite’, spre diferenţă de marea majoritate a societăţii, care era prea ocupată încercând să supravieţuiască; cei bogaţi, în schimb, aveau tot timpul din lume pentru a gândi. Adică, se plictiseau al naibii de mult, aşa că se trezeau filosofi. Aşa se ajunge la concluzia că baza tuturor cunoştinţelor astăzi populare nu e alta decât plictiseala. Acum, în secolul XXI, surpavieţuirea e ceva atât de firesc încât până şi o puştoaică mediocră ca mine îşi formează o teorie ‘proprie’ despre sensul vieţii. Sincer, mă simt eliberată când mă gândesc că, cum am zis şi în altă ocazie, plictiseala e originea culturii şi totodată preocupărilor noastre idioate de umani. Acest fapt le ia din importanţă tuturor lucrurilor care se petrec în jur, şi, deşi în momente fericite asta nu e un ajutor, în momente triste e un enorm sprijin. Aşa că, NU, în realitate nobody gives a damn about cine e mai inteligent şi cine e mai prost, cine are mai multă putere şi cine e un sclav, cine are o maşină mai ‘bengoasă’ şi cine o are mai urâtă, cine are mai multe cunoştinţe şi cine nu, cine e mai frumos şi cine e mai urât, cine e virgină sau cine a fost penetrată de jumătate de continent, cine e mai bun sau cine e mai rău, cine merge la biserică sau cine nu… toate astea sunt concepte abstracte de care ne încăpăţânăm să ne agăţăm pentru a ne minţi pe noi înşine crezând că de fapt au vreo minimă importanţă la alt nivel care nu e cel a societăţii create de noi. După câteva operaţii, se ajunge la concluzia că de fapt acest nivel în sine, în ceea ce la univers se referă, are o importanţă NULĂ; nu e nici cât e o boabă de nisip în enormul deşert din Sahara.
Eh, vezi Platon? Nu era atât de greu…:))
Şi acum, mă scuzaţi, trebuie să plec: am o plictiseală de care să fug! O să îmi ia o viaţă.
No comments:
Post a Comment