Dragoste sau obişnuinţă? Bullshit, plictiseală!

De ceva timp încoace, am întâlnit destule persoane care, fiind într-o relaţie relativ de lungă durată, au ajuns la un punct în care se întreabă dacă ceea ce simt pentru partener este dragoste sau doar obişnuinţă. Asta nu e decât altă probă care confirmă ori puerila mea teorie despre sensul vieţii, ori rapiditatea cu care ne plictisim persoanele, ori cât ne pasionează să ne minţim singuri. Sincer, cred în chestia asta cum cred şi în şansele mele de a avea vreodată un cititor real pe blogul ăsta. Adică deloc. Adică, dragostea se poate transforma în obişnuinţă? Să îmi arate şi mie cineva cum e procesul de transformare. De ce înainte credeai că iubeşti persoana respectivă cu adevărat, dar acum zici că de fapt era obişnuinţă? Se întâmplă să ALEGI persoana cu care eşti. Se întâmplă să ALEGI să te muţi cu ea. Se întâmplă să ALEGI să împarţi viaţa cu ea. Şi atunci de ce ai spune că crezi că eşti cu o anumită persoană din obişnuinţă? Asta sună ca şi cum aţi fi fost uniţi fără voia voastră de către nişte circumstanţe aleatorii care v-au obligat să petreceţi o anumită perioadă de timp împreună, destul de lungă încât să ajungeţi la concluzia că sunteţi împreună din obişnuinţă. Ok, îmi dau seama că adineauri mi-am tras o palmă singură; ştiu că există cazuri de genul…Dar eu vorbesc de o relaţie normală, în care amândoi sunt mai mult decât de acord pentru a ei existenţă. Păi, de asta spuneam că filosofia implică mult timp liber, şi mai ales plictiseală. Dacă nu ai timp să te gândeşti, nu îţi faci întrebări nenecesare, şi deci nu ajungi la concluzii nenecesare. Sentimentele se transformă, ca orice altă chestie lumească, dar argumentul ăsta cu ‘obişnuinţa’ mi se pare cel mai idiot posibil. Ce i-aş recomanda persoanei ăsteia virtuale cu care mă cert eu aici, este să deschidă ochii şi să vadă că problema nu este dacă eşti cu o persoană din obişnuinţă sau nu; problema e că într-un moment în care te plictiseai, ai realizat că te-ai plictisit!

E trist, dar puţini putem visa la a avea o viaţă stabilă: sentimente permanente, gusturi permanente, idei permanente, sau mai ales fericire permanentă. Şi când ceva se termină în viaţa noastră, nu e mereu din cauza unor factori exteriori nouă; de foarte multe ori suntem noi cei care fugim de stabilitate. Pentru că, oricâtă siguranţă ar oferi ea, la un moment dat plictiseşte.

L.E.: Dacă cineva înţelege postul acesta, să mă anunţe, riscă să primească un premiu. :D