Sunday, March 1, 2009

Jazz mood

Trebuia să vină şi rândul jazzului. Instumental, de data asta. 

Richard Elliot m-a câştigat forevăr doar pentru melodia 'Because I love you'.

Cât despre melodia 'Time after time' cred că nu ar fi trebuit să iasă din jazz niciodată; rămân, deci, 100% cu versiunea jazz.





You know, forever with me.

1 nimic

Ca să nu mă prefac că nu a existat, vreau să spun ceva despre postul 'Cum să îţi dai seama dacă ai o femeie infectată'. Mă întreb cât de scurt în minte trebuie să fii ca să iei un asemenea post în serios. Nu ştiu cum ar putea cineva să creadă că eu, ca femeie, aş spune că 'femeile sunt proaste din natură' într-un mod nu ironic. Deci chiar nu ştiu. Ideea era ceva de genul 'eu sunt un bărbat misogin', şi vorbeam în numele lui. Exista până şi un post data care explica situaţia. 
Oricum, previzibil. De fapt, am făcut mai mult trafic în ziua de ieri, datorită acelui post, decât in toată săptămâna. 
L-am şters, nu urma să îl înţeleagă nimeni. 

În caz că nu s-a înţeles deja, deşi ajunge să ai un sfert de creier ca să înţelegi, era o CRITICĂ adresată oamenilor de genul.

Saturday, February 28, 2009

?



Există un adevăr absoult?


Şi dacă da, cine îl posedă?


Şi de ce ar trebui să îl accept eu ca adevăr absolut?


E totul relativ? Sau doar unele lucruri?


Şi dacă doar unele lucruri, care sunt lucrurile certe, şi care cele incerte?


Şi cine e în poziţia de a zice ce e cert şi ce nu e cert?


Şi de ce trebuie să purtăm toţi o etichetă?


Moartea îi eschivează pe cei inteligenţi/frumoşi/buni?


Nu venim toţi din acelaşi loc, şi ne îndreptăm toţi spre acelaşi loc?



M-am săturat să mă prefac că de fapt am răspunsul la întrebările astea.

Dar, poate eu sunt nebună.




Friday, February 27, 2009

Întrebări existenţiale

Sunt două întrebări pe care, ca om, am să le port cu mine toată viaţa:

1. De unde venim, şi încotro mergem?

2. What’s all the fuzz about ‘The Notebook’?

Eu zic că am mai multe şanse de a descoperi sensul vieţii, decât de a înţelege care este farmecul filmului ăstuia.

Recunosc că am văzut filmul cu o idee prestabilită: toată lumea îl laudă, are o notă care puţine filme au onoarea de a o avea (8), deci trebuie să fie ceva deosebit. Şi, datorită acestui fapt, când l-am văzut, am fost dezamăgită x 2. Poate dacă nu era atât de lăudat şi inclus în atâtea topuri, dacă nu ar vorbi toată lumea despre el, chiar acum nu aş scrie postul ăsta, şi n-aş provoca mişcarea asta masivă anti-the notebook, dat fiind că posed blogul cel mai citit din lume. Dar, asta e. Voi aţi vrut-o.

Ok. Deci nu zic că filmul e oribil, nu este. E un film drăguţ, acceptabil. Dar e complet banal! Fiecare secundă din filmul ăla e previzibilă, e ceva de genul ‘n-ar putea să fie mai evident că o să fie împreună forevăr’. Deşi cei care l-au făcut au băgat 42364257952123 de obstacole în relaţia lor, de la a-i lega pe amândoi de persoane diferite la a o face pe ea mintal bolnavă, tot n-au reuşit să introducă în filmul ăla măcar o picătura de imprevizibilitate. N-am simţit suspans aproape în nici un moment.

Apoi toată lumea spune lucruri de genul ‘vai, cât am plâns la The Notebook!’. De ce?! Ei i-a trecut boala la creier (şi l-a recunoscut) fix în noaptea în care urmau să moară amândoi. Nu putea să fie noaptea următoare sau cea anterioară. Nu. Mai mult decât atât, erau bătrâni şi au murit împreună. Nu doar în acelaşi an, ci în aceeaşi zi. Ba chiar în acelaşi minut. Şi în somn. Şi îmbrăţişaţi. Există oare un mod mai fericit de a-ţi sfârşi viaţa? Eu zic că nu.

Măcar dacă la sfârşit se întâmpla ceva deosebit… Dacă, fiind tineri, ar fi murit unul dintre ei (preferabil blonda), întorcându-i celuilalt viaţa pe dos… Atunci mai ziceam. În schimb, ei au decis să termine filmul aşa cum l-au şi început: B A N A L.