Tuesday, March 10, 2009

Jethro Tull

Am descoperit acest grup, ca şi majoritatea muzicii pe care o ascult, accidental.

Prima dată ce am auzit despre ei a fost în vara 2007, pe durata vacanţei mele de vară în Sibiu. Era anul în care au venit toate grupurile astea mari, printre care Scorpions şi Jethro Tull, atrase de eticheta 'European Cultural Capital 2007'. Spre diferenţă de concertul Scorpions, la care nu aveam cum să ajung (fapt ce am să regret forevăr), am asistat la cel cu Jethro Tull. Nu auzisem niciodată despre ei, însă se zicea că sunt foarte tari, că sunt parte din elita rockului, un mit adevărat, aşa că am zis să calc şi eu pe acolo, să văd ce au de oferit. Eh, şi cât de cunoscuţi şi admiraţi păreau a fi, Piaţa Mare pe jumătate goală. Poate a fost responsabilă ploaia zdravănă care a lovit Sibiul fix în ziua şi în ora în care a fost susţinut concertul, şi nu stilul lor aparte, care probabil nu ajunge la oricine. Sigur a fost ploaia. Da.

La prima vedere: un chitarist blond şi grăsuţ, aparent mult mai tânăr decât restul; un vocalist cu un batic în cap şi nedespărţit de flautul lui.

Când a început muzica... well, nu pot să spun că a fost dragoste la prima audiţie. M-au cucerit mai ales pentru amestecăturile lor ciudate featuring piese arhicunoscute din muzica clasică. Acele piese în concret erau bestiale, foarte original 'interpretate', să zic aşa.
Deşi nu mi-au plăcut atât de mult încât să treacă la a forma parte din lista mea de favoriţi, mi-au trezit interesul pentru a cunoaşte mai mult din muzica lor. Aşa, deşi nu le-am dedicat prea mult timp, am dat de melodii ca 'Living in the past' şi 'Life's a long song', melodii clar marcate de stilul lor unic.

De fapt, melodia pentru care îi iubesc cu adevărat este 'Still Loving you tonight' (eu, eternă iubitoare a baladelor), cu un sunet găsit undeva între blues, rock şi... Jethro Tull.




Am să îi cunosc bine într-o zi. Şi sunt sigură că am să îi iubesc într-un mod general.
Prevăd un viitor strălucitor!

Monday, March 9, 2009

Sound 1

Aşa s-a numit din prima zi, acum doi ani, şi până acum, cea mai bună piesă, după părerea mea şi din câte cunosc eu, creată de Mihai M.. Poate nu i-a dat alt nume pentru că nu a reuşit să îi gasească unul potrivit, poate pentru că nu o identifică cu nimic care se poate exprima în limbajul uman, sau poate pur şi simplu din lipsă de interes. În orice caz, e uşor de observat că simte ceea ce cântă, şi ne face şi pe restul să simţim; eu cel puţin, simt pasiunea lui.

Ţin minte că în epoca în care a creat-o eram amândoi trişti şi dezorientaţi. Diferenţa între noi era că eu nu aveam nici un mediu pentru a exterioriza ceea ce simţeam, pe când el da: pianul. Îmi amintesc cum îmi povestea cât de trist era în timp ce cânta piesa asta, şi cum tristeţea aceea l-a inspirat.

Cuvintele sunt inutile de atâtea ori… De aceea îl invidiez, şi mi-e greu să înţeleg de ce nu se ocupă mai mult de pian, dat fiind că poartă ceva atât de deosebit în interior, şi are un mediu genial de a-l exterioriza. De aici, din modestul meu blog (peste care ştiu că mai aruncă câte o privire uneori), îi transmit o rugăminte: cântă cât mai mult la pian, dacă nu pentru tine, fă-o pentru mine şi pentru restul planetei.

Toate astea pentru că, din punctul meu de vedere, un om care scoate aşa ceva din interiorul său, e departe de a fi comun.



După ce am presupus eu aici 1001 chestii, să ştiţi din gura lui ceea ce e de fapt piesa asta: el nu compune; zice că piesa asta a fost o stare de spirit, de fapt a fost improvizată.

Sunday, March 8, 2009

Vioară, din nou

După cum se vede în titlu, sunetul ce îmi atrage atenţia cel mai mai mult din romanţa asta, este cel produs de vioară. Vocea este frumoasă, versurile drăguţe (dar nu deosebite), însă vioara este... perfectă, intensă, mângâietoare.





P.D.: Ştiu că toate posturile puse la categoria 'Ascult', sunt şi la categoria 'Simt'. Asta pentru că simt ceea ce ascult. :))

Wednesday, March 4, 2009

Vioară


Piesa asta a fost, timp de câteva luni, compania tuturor reflectărilor şi gândurilor mele filosofice de adolescentă.

Trezeşte în mine multe sentimente şi gânduri care, pentru mine, sunt imposibile de reprezentat pe o coală de hârtie (sau, în cazul ăsta, pe o pagină de blog), dar, basic, e asta: mă face să fiu tristă într-un mod plăcut. Felul acela de tristeţe fericită/inspiratoare de care vorbeam în postul trecut.





De nedepăşit.
Iubesc:

  • Mâncarea - Ză Homer Simpson way.
  • Muzica - Care ar fi farmecul vieţii mele fără o coloana sonoră?
  • Natura - Într-o ocazie am vorbit cu ea: mi-a povestit lucruri extraordinare, foarte îndepărtate de lumea omului.
  • Fotografia - Modul meu preferat de a mă exprima.
  • Visele - Sau imaginaţia. Ce ar fi de mine fără ele?
  • Cărţile - Cel mai bun mod de a pune în practică imaginaţia.
  • Sibiu - Casa mea dintotdeauna, şi pentru totdeauna.
  • Relativitatea - O iubesc pentru că mereu găsesc un răspuns în ea.
  • Frumuseţea - Nu trebuie să fii superficial ca să admiri frumuseţea: e un reflex.
  • Tristeţea - În doza potrivită, mă inspiră.



Urăsc:

  • Plictiseala - Originea întregii culturi umane.
  • Prejudecăţile - Totuşi nimeni nu e liber de ele...
  • Superficialitatea - 'Nu înţeleg cum poate să facă aşa ceva!' - şi normal că nu înţelegi.
  • Aroganţa - 'Aroganţa e soră cu prostia', am auzit zicând pe cineva.
  • Inteligenţa - Nu spuneţi că nu am fi fericiţi fără ea (ca rasă, zic).
  • Violenţa - Da, da, ştiu că e tipic, toată lumea urăşte violenţa. Dar eu o urăsc mai mult.
  • Peştele - I hate it, I hate it, I hate iiiiit! Nu e nimic personal, e doar că are un gust scârbos.
  • Presiunea - Dacă vreau să fac ceva, fac singură. Nu va fi persoana de lângă cea care îmi va schimba părerea în cazul în care nu vreau.
  • Relativitate - O urăsc pentru că mă pierd în infinitatea ei.
  • Internetul - Blestem ziua în care s-a inventat! Îmi ocupă jumătate de zi.




Faptul că urăsc chestiile astea, nu inseamnă că sunt contrariul lor. Le urăsc şi punct.

Puente de Toledo

Tuesday, March 3, 2009