Tuesday, December 15, 2009

Indiferenţă publică

Mesaj automatic: Bună ziua, şi bun venit la "Telefonul de salvare" al departamentului de poliţie din Springfield! Dacă cunoaşteţi numele crimei care se comite în acest moment, apăsaţi unu. Pentru a alege dintr-o listă de crime, apăsaţi doi. Dacă sunteţi omorât în momentul acesta, sau sunaţi de pe un telefon cu rozetă, vă rugăm să aşteptaţi.


Cazul de mai sus este unul din acelea care e haios în mod exclusiv pentru absurditatea sa: te gândeşti „Îţi imaginezi să se întâmple aşa în realitate? E imposibil!”. Nu crezi că vreodată se va întâmpla asta. Însă se întâmplă. Şi atunci nu mai e haios.

Acesta e cazul unei prietene, care, având pe mama ei imobilizată în pat şi cu foarte intense dureri de rinichi , a decis să sune la ambulanţă. Argumentele prezentate de serviciile publice pentru a nu trimite ambulanţa, UNELE dintre ele, sunt următoarele: casa dvoastră nu e aproape de centrul nostru (fiind, evident, în acelaşi oraş, unul nu prea mare), cum adică mama dvoastră e bolnavă dacă sunteţi pe stradă în momentul acesta?, luaţi un taxiu. Mulţumită lui dumnezeu (da, acela care e caracterizat prin inexistenţa sa), nu avea nimic grav şi, în finalul finalelor au decis să trimită ambulanţa (care a trebuit să se deplaseze în jur de 3 km!!). Dar ce se întâmpla dacă chiar avea ceva grav? Oare funcţionarii sunt imuni conştientizării despre imprevizibilitatea vieţii? Ceea ce pentru un om simplu este 'mă doare aici' pentru un medic poate fi cancer.

Asta e clara probă că proasta atenţie a serviciilor publice nu e o boală doar a ţărilor nedezvoltate, care de obicei poartă ca nume de familie „Corupţie”, ci şi a ţărilor aşa-zis avansate, cum ar fi Spania. Operatorii serviciilor de ambulanţă dau mostră de o incredulitate care în circumstanţe normale nu are nicio justificare. Nu poţi aştepta milă, nici măcar înţelegere din partea lor: sunt obişnuiţi să audă zilnic un mare număr de cazuri tragice, ceea ce îi induce la indiferenţă (altfel le-ar fi imposibil a munci în aşa ceva). Ajuns la punctul acesta, pot să afirm că adevărata boală a cărei victime suntem este indiferenţa către suferinţa străinilor. Nu există termen care să descrie actuala perioadă a umanităţii mai bine decât acesta: indiferenţa. Asta este capitalismul, legea junglei care deja ne caracterizează din natură înmulţită: fiecare pentru el, cel mai puternic supravieţuieşte, stuff like that.

Avem aici problema de bază atât în cazul de faţă cât şi, în mod special, în societatea noastră: În timp ce tu te zbaţi şi lupţi pentru viaţă, operatorul ce te ascultă în cealaltă parte a liniei luptă pentru un salariu.

Sunday, August 16, 2009

Muse - The Resistance


14 Septembrie. Asta e data în care se aude va apărea pe piaţă noul album a celor de la Muse: The Resistance. Deşi am avut destule emoţii, din momentul în care am aflat că vor lansa un nou album, şi mai ales uitându-mă peste tracklist (Exogenesis: Symphony Part I, II, III, sună promiţătorrr), am fost sigură că nu vor dezamăgi. Adică, c'mon, sunt Muse, nu există şanse ca Ei să fie în vreun mod afectaţi de curentul ăsta de muzică superficială şi căcăcioasă care posedă aproape în totalitate monopolul panoramei muzicale internaţionale în momentul de faţă (şi probabil muuuulte momente viitoare). Nu au cum, sunt dintr-un univers paralel, nu au nicio treabă cu nimic. Sunt Ei şi atât.

Well. Pe net cică rulează două din cele 11 melodii ale albumului (cel puţin legal, adică pe ză ofişiăl sait):
  • United States of Eurasia: versurile, având în vedere numele cântecului, erau destul de previzibile: era clar că e vorba de politică, şi dacă e vorba de politică e vorba de război. Cuvinte care îmi plac în special: And must we do as we're told? Must we do as we're told? & And we know that there is no one we can trust; Our ancient heroes, they are turning to dust!
    Puţine de zis despre versuri, sunt absolut geniale, aşa cum ne-au obişnuit.
    Muzica... pianul şi aerul simfonic de la început erau de aşteptat. Două surprize: cea negativă, ritmul oriental (deşi nu e logic să fiu surprinsă din moment ce subiectul cântecului are legătură cu orientul). Not great; surpriza pozitivă... o clară, dar clară influenţă, un omagiu celor de la Queen (care, ha!, e unul din grupurile mele favorite): chitara nu putea să fie mai Brian May de atât (a se compara cu cea din Bohemian Rhapsody), iar corurile amintesc într-un mod incontestabil de cele care sună în melodiile marca Queen (a se asculta Bohemian Rhapsody -din nou-, Bycicle Race, Killer Queen, mă rog, ascultaţi Queen randomly, aproape în toate cântecele veţi da de chitara şi corurile acestea).
    Nu e o imaginare a cititorilor imaginari că sunt euforică, chiar sunt.

Muse - United States of Eurasia

  • Uprising: Deşi atunci când ascult un cântec dau destulă importanţă versurilor, mesajului pe care artistul respectiv vrea să îl transmită, sunt ferm convinsă de un lucru: un negativ frumos salvează versuri penibile (ca exemplu, rock n' roll-ul acela cu 'well you cand do anything but lay off of my blue suede shoes!'), în schimb cuvinte frumoase nu salvează un negativ penibil - ca exemplu, Uprising-ul acesta despre care vorbim aici. Apreciez gândurile, apreciez vocea, dar negativul îmi irită timpanele, iar 'c'mon'-ul acela contribuie la dăunarea lor permanentă. Mă doare să zic asta, dar ritmul aduce în anumite momente... un aer... o aroma... adică o duhoare a André. Gata, am zis-o.

Muse - Uprising (2009)


Concluzie: mulţumită de United States of Eurasia, dezamăgită de Uprising, nerăbdătoare pentru a asculta Exogenesis: Symphony (şi cele 3 părţi ale sale).

Saturday, June 27, 2009

Ză ultimate descoperire ştiinţifică: tot ce atinge Moartea se transformă în aur

Şi, din nou lipsită de ocupaţie şi plină de gânduri filosofice atotprofundice, m-am trezit descoperind pentru ză fărst time altă teorie cu anterioritate descoperită de 5344362576 persoane: moartea are mână de aur. Cu o strânsă legătură de citatul mai înainte..citat, găsim clasica frază 'Era un băiat atât de bun...', când în viaţă nu îl suporta nimeni. Asta în cazul mortalilor. Apoi echivalentul în lumea starurilor: după ce mor se transformă în legende. Pentru că au murit. So.

Cum nici nu putea să fie altfel, am fost inspirată de către recenta moarte a coronatului 'king of pop' Michael Jackson. Deci. Tipul a fost o legendă încă de când dăduse primii paşi în lumea muzicii. Ok. A făcut istorie. Ok. Probabil a mişcat prin muzica lui cea mai mare masă care e posibil a fi mişcată de o singură persoană şi prin muzică. Ok. A murit, şi nimeni nu se aştepta. Ok. Fanii sunt devastaţi. Ok. Totul pe înţelesul simplei minţi a Ancăi Elenăi Chirilăi până aici. Ok. Ceea ce transcendă minţii Ancăi Elenăi Chirilăi este de ce naiba persoane care nu au ascultat în viaţa lor voluntar o piesă de-a lui Michael Jackson suferă profund pentru moartea lui? Poate că vreţi să îi spuneţi sensibilitate, şi poate mie vreţi să îmi spuneţi insensibilă, dar, în ochii mei, asta e ipocrizie pură (DA! în cazul în care cititorii imaginari se întreaba, totul e ipocrizie pentru mine). Cum altfel se explică situaţia următoare (ipotetică ofcors):
Înainte de moarte:
'1- Ai auzit că MJ are de gând să facă un ultim tour, aşa de la revedere!?!?!
2- Hă?! Whatever...'
Postmortem:
'1- Ai auzit că a murit MJ?
2- A murit MJ?!?!? Nuuuuuuuu! Vai, era idolul şi modelul meu în viaţă! Nu pot să trăiesc cu aşa o durere! Împrăştie-i cenuşile peste corpul meu nud!!!'

Mamă, hai că mi-am făcut nervi singură cu situaţia asta ipotetică.

Să mă explic, dacă nu am făcut-o destul deja. Nu zic nimic. A murit, e o chestie tristă când cineva moare. Dar mor multe persoane. Zilnic. Nu e vorba nici de lipsă de respect. Din contră, mai lipsă de respect e abia să ai habar cine e MJ şi să te dai drept rănit la corason când moare. După regula asta, ar trebui să te dai rănit la corason pentru fiecare persoană care moare. Şi mor multe. Eu zic că e mai simplu, dacă nu eşti rănit, să nu te dai rănit, şi gata. Zic decât.

Deci, sensibilitate sau ipocrizie?

Friday, May 15, 2009

Mallorca

După părerea mea, Mallorca e unul din locurile cele mai frumoase din teritoriul spaniol. Cel mai frumos, aş risca a spune, dacă aş fi vizitat mai mult decât un 10% din această în mai multe sensuri extraordinar de bogată ţară. După părerea lui Frédéric Chopin, Mallorca nu e doar unul din cele mai frumoase locuri ale Spaniei, ci ale lumii întregi. Am avut norocul de a vizita această mică insulă, şi în acelaşi timp cea mai mare din Arhipeleagul Balear, în două ocazii; cu siguranţă mă voi întoarce.

Simpatia şi felul deschis de a fi a localnicilor nu îţi permit a te simţi altfel decât la tine acasă, într-un loc unde, antagonic, nu vezi altceva decât turişti. Poate acesta este unul din motivele din care nenumărate familii din toată Europa (în special Germania) şi-au stabilit o casă de vacanţă acolo. Vizita acestui determinat tip de turişti şi prezenţa unor case de multe ori stupefiante s-au transformat şi ele, împreună cu singularele peisaje şi amabilii oameni, în parte din personalitatea insulei.

Cât despre mine, rămân cu o mulţime de amintiri şi senzaţii până atunci neexperimentate: plimbările pe pustiul mal al mării la o oră avansată în noapte, ca unică companie ‘Wish you were here’ şi pescăruşii care, acum, fără prezenţa oamenilor, aveau plaja pentru ei singuri; concertul de jazz fermecător prezent în mare parte din localitate datorită în rest liniştitei atmosfere, combinat cu sunetul valurilor şi aerul suav al serii… Acestea greu vor fi înlocuite de o senzaţie mai plăcută în mintea mea.



Wednesday, May 6, 2009

Adidaşi practici

Astăzi, mulţumită Niculetei, că eu trei luni de zile nu am realizat, am aflat că talpa adidaşilor mei e de fapt o hartă. Harta oraşului Paris:
Aşa că, după cum spunea mister iubitul Niculetei, cu adidaşii ăştia, a te pierde prin Paris nu mai e o problemă: scoţi adidasu', şi la drum! Foarte practic, I say...

Retiro

Sunday, May 3, 2009

.


Because I wanted to.

Thursday, April 30, 2009

A walk

Nimic nou


Doar o cameră cu un fake-macro :(

Wednesday, April 29, 2009

Struţul artist

Nu mă pot opri din râs :))
Aici struţul 'bailaor' (dansator de flamenco):

Saturday, April 25, 2009

Un vis, un cântec şi o realitate

Oraşul era vopsit în gri şi roşu. Străzile erau pline de mici, debili şi fragili oameni. Oameni speriaţi, disperaţi, grăbiţi. Printre ei mă aflam şi eu. Majoritatea dintre ei, la câtă dezordine era, pierduseră orice noţiune de logică: nu mai ştiau nici dacă erau victima sau călăul. Într-un haos total, unicul lucru clar era că trebuia să fugi. Să te ascunzi. Dar unde? Nici un loc nu era sigur, ei te găseau oriunde. Cu neputinţă, observai cum prieteni, vecini, familiari şi oameni cu care altă dată nu aveai nimic de a face, cu care nu împărţeai nici un sentiment, dar de care acum te simţeai atât de aproape, cădeau; mureau, iar tu nu puteai să faci nimic. Nu puteai decât să fii egoist.Vedeai cum nişte oameni la sfârşitul străzii, transformaţi în zei datorită posesiunii unor maşini de ucidere, pătrundeau cu gloanţele lor orice fiinţă ce le stătea în cale, cu indiferenţa şi serenitatea unui om care face ceva complet logic şi inofensiv. Cadavrele întinse pe tot largul oraşului, deja se încorporaseră peisajului. Deşi a supravieţui nu mai avea nici un rost firesc, puţinul instinct animal rezident în interiorul tău te impulsa la a face tot posibilul pentru a-ţi salva viaţa. Eu, printr-un miracol, am reuşit să scap din acel loc, nefiind majoritatea timpului conştientă de ceea ce se întâmpla în jur. Am supravieţuit.

Şi, timp după, realizând că a mă întreba ‘De ce?’ nu avea decât să mă scoată din minţi, întrebarea permanent prezentă în mintea mea era ‘Oare a avut vreun rost să supravieţuiesc?’.

Something new

Deşi nu atât de frecvent, se întâmplă să mai descopăr şi melodii produse post-'90 care să îmi placă. Acesta este cazul melodiei Hometown Glory, cântată de Adele, o fată care posedă o voce, din punctul meu de vedere, deloc comună. Cât despre versuri... nu pot decât să mă gândesc la Sibiu când le ascult.
Melodia am descoperit-o la un show tv de dans pe care îl urmăresc (eu împreună cu jumătate din teritoriul spaniol). Coregrafia, care îmi place şi ea foarte mult, e aceasta.

Melodia întreagă:


It just needed to be here.

Wednesday, April 22, 2009

All Angels

Navigând pe internet, căutând noi artişti ai muzicii clasice, am dat de ‘Classical Brit Awards’. Printre câştigătorii nuştiucărui an se aflau, printre alţii precum Paul McCartney şi al său ‘Ecce Cor Meum’ (de care, de altfel, m-am îndrăgostit) sau Anna Netrebko, All Angels; aceste patru fete, cu nişte voci care fac onoare denumirii alese, dau un ceva deosebit melodiilor pe care le ating. Vocile lor compun o armonie perfectă, părând a fi unite de ceva într-adevăr superior unui simplu muritor. Cu delicateţea şi graţia care le caracterizează, reuşesc a atenua sufletul oricărui om cât de cât sensibil.

Cele două albumuri ale lor conţin coveruri a melodii clasice atât din pop/rock (Sound of Silence, Angels) cât şi din muzica clasică (Ave Maria, Agnus Dei). De când le-am cunoscut, au avut un loc destul de permanent în playlistul meu: niciodată nu e greu să găsesc un moment în care să am dispoziţia necesară pentru a asculta astfel de muzică. Două din melodiile mele favorite sunt următoarele:

Angels

Songbird

Thursday, April 16, 2009

Aventurile unei adolescente ipocrite

După o zi în casă, în care, traumatizată în urma: vizualizării filmului From Hell (atât pentru cantitatea de sânge şi prostituate neaccidental decedate în miezul Londrei care apare, cât şi pentru extraordinaritatea lui Johnny Depp – hormonii îşi au cuvântul aici – ), descoperirii a faptului că o Niculetă şi o Ancă Elenă au un IQ împărţit de 120 (60 pentru fiecare), şi audiţiei a unui exorcism real (I swear!!) în care ‘diavolul’ care era în interiorul fătucii susţinea ferm că se numeşte Hitler, nu aveam decât să îmi iau inima în dinţi şi să mă îndrept către ieşire pentru a străbate o lungă cale extrem de periculoasă printr-un oraş înfricoşător de întunecat, plouat şi pustiu (exact ca acea Londră din film unde femei singure erau asasinate brutal de către un psihopat maniac) ca, într-un final, să ajung la destinaţia mea: un loc atât de sumbru încât doar numirea sa ar provoca numeroase atacuri de cord. Pare scos dintr-un film, dar chiar aşa a fost. Mă rog, în afară de periculozitatea străzii aceleia, care de fapt e una din cele mai ocupate de trafic din oraş. Dar restul e adevărat! De fapt calea nu era deloc lungă, erau vreo 300 de metri. Dar restul e adevărat. Mă rog, Alcalá de Henares e un oraş frumos şi plin de istorie, dar în comun cu Londra cred că are decât 3 litere. Şi ăsta e tot adevărul. Ah, şi autogara oraşului, deşi frecventată de numeroşi tineri iubitori ale drogurilor la orice oră a zilei, nu e un loc exact sumbru. Dar acum chiar că restul e adevărat (da, diavolul ăla chiar se prezenta drept Hitler). Ce e cert, făceam pe mine de frică.

Poate credeţi că aici se termină suferinţa, că, deşi cu frică, am ajuns la autogară, am urcat în autobuz şi în continuare am ajuns cu bine acasă. NU! De fapt aici vine partea cea mai teribilă… Odată ajunsă la autogară şi în aşteptarea autobuzului, mintea-mi tulburată de gândurile mai sus enumerate, îmi zic să mă relaxez, ca de obicei, citind anunţurile care oferă gazdă pline de greşeli ortografice scrise de români. Totul ok, până când ochii îmi zăresc următorul anunţ (pe care, da, l-am rupt de acolo, nereuşind să îi fac o poza cu camera de 2 mp a telefonului):

Nu ştiu dacă puteam întâlni un anunţ mai potrivit situaţiei decât acesta: apar toate cuvintele care de asemenea sunt frecvent rostite pe toată durata filmului From Hell. Ce să mai spunem de tendinţele macabre a acestui om: sacrificat cu organe şi fără maţe? Brrrrrrrrrrrrrrr!

La ce vreau eu să ajung este la faptul că, lucruri ca cele ce mi s-au întâmplat astăzi (uuuu ce viaţă emoţionantă am: am văzut un film semi-horror azi!) mă fac să îmi amintesc de ce vreau să nu mai mănânc carne (pleoşc! you didn’t expect that!): în film, femeile erau omorâte aşa cum omoară bunicii la ţară (pentru cei care au bunici la ţară, care la rândul lor au animale) porcii şi mieii aceia gustoşi cu care ne răsfăţăm papilele gustative în fiecare iarnă: cuţit în gât, aşteptat să se scurgă de sânge, apoi profitat la maxim ceea ce poartă în interior. Da, scârbos. Macabru. Însă doar când e vorba de o fiinţă umană? Nu ştiu dacă voi aţi văzut vreodată live cum se face acest lucru, dar vă spun eu că porcul acela suferă în aceeaşi măsura sau poate, de ce nu, mai mult ca un om. Still, a omorî un animal e ceva firesc şi natural, pe când se pare că fiinţa umană, încă o dată, e o excepţie. Cumva, iarăşi s-a trezit în centrul universului. Ah, da. E o fiinţă civilizată, pe când restul animalelor nu, fapt ce justifică? a le lua viaţa. Ok, mulţi ar răspunde la asta cu un ‘da, dar carnea este necesară pentru supravieţuire!’. Să mă scuze dacă le răspund cu un ‘Eu nu am auzit nici un caz în care un om a murit pentru a nu mânca carne’.

Nu, mesajul meu nu e că ar trebui să ne omorâm toţi între noi în măsura şi cu naturalitatea cu care omorâm şi animalele. Ceea ce zic este să nu mai fie natural a lua viaţa numănui. Eu una cred că civilizaţia a ajuns la un punct în care ne permitem să ne alimentăm fără a sacrifica viaţa vreunui animal. Dar, e vorba de intenţie/voinţă.

Nu atac pe nimeni. De fapt eu sunt exemplul personificat a unui om care, deşi vorbeşte şi se plânge excesiv de mult despre aproape totul, nu face nimic pentru a schimba ceva. De fapt, recunosc, sunt o ipocrită: parcă cheful de a deveni vegetariană e mult mai intens după ce am mâncat 2 gustoase pulpe de pui; şi parcă înainte să le mănânc, deşi conştiinţa îmi atrage atenţia, o muţesc cu un ‘Eh, ş-aşa totul e relativ şi o să murim toţi într-o zi, ce mai contează?’. Totuşi, eu trăiesc cu speranţa că ceva separat de mine dar rezident în interiorul meu mă va stârni într-o zi şi în sfârşit voi pune în aplicare principiile pe care cică le am! Ştiţi voi, speranţa se pierde ultima…

Şi, special pentru cititorii care au reuşit să ajungă până la punctul acesta al postului fără a adormi/a se dezgusta pe cale încoace, ţin să vă anunţ oficial care este concluzia acestei scrieri: vreau să devin vegetariană. ‘Tot căcatul ăsta ca să spui că vrei să te laşi de carne, dar de fapt nu poţi pentru că ai o poftă de urs?’, m-ar întreba mulţi din cititorii mei imaginari. 'Păi, da.’, le-aş răspunde eu.

Monday, April 13, 2009

Λ



I've been alone with you inside my mind
And in my dreams I've kissed your lips a thousand times
I sometimes see you pass outside my door
Hello, is it me you're looking for?

I can see it in your eyes
I can see it in your smile
You're all I've ever wanted, and my arms are open wide
'Cause you know just what to say
And you know just what to do
And I want to tell you so much, I love you ...

I long to see the sunlight in your hair
And tell you time and time again how much I care
Sometimes I feel my heart will overflow
Hello, I've just got to let you know

'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely,
or is someone loving you?
Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying, I love you ...

Hello, is it me you're looking for?
'Cause I wonder where you are
And I wonder what you do
Are you somewhere feeling lonely
or is someone loving you?

Tell me how to win your heart
For I haven't got a clue
But let me start by saying ... I love you.

Sunday, April 12, 2009

Dragoste sau obişnuinţă? Bullshit, plictiseală!

De ceva timp încoace, am întâlnit destule persoane care, fiind într-o relaţie relativ de lungă durată, au ajuns la un punct în care se întreabă dacă ceea ce simt pentru partener este dragoste sau doar obişnuinţă. Asta nu e decât altă probă care confirmă ori puerila mea teorie despre sensul vieţii, ori rapiditatea cu care ne plictisim persoanele, ori cât ne pasionează să ne minţim singuri. Sincer, cred în chestia asta cum cred şi în şansele mele de a avea vreodată un cititor real pe blogul ăsta. Adică deloc. Adică, dragostea se poate transforma în obişnuinţă? Să îmi arate şi mie cineva cum e procesul de transformare. De ce înainte credeai că iubeşti persoana respectivă cu adevărat, dar acum zici că de fapt era obişnuinţă? Se întâmplă să ALEGI persoana cu care eşti. Se întâmplă să ALEGI să te muţi cu ea. Se întâmplă să ALEGI să împarţi viaţa cu ea. Şi atunci de ce ai spune că crezi că eşti cu o anumită persoană din obişnuinţă? Asta sună ca şi cum aţi fi fost uniţi fără voia voastră de către nişte circumstanţe aleatorii care v-au obligat să petreceţi o anumită perioadă de timp împreună, destul de lungă încât să ajungeţi la concluzia că sunteţi împreună din obişnuinţă. Ok, îmi dau seama că adineauri mi-am tras o palmă singură; ştiu că există cazuri de genul…Dar eu vorbesc de o relaţie normală, în care amândoi sunt mai mult decât de acord pentru a ei existenţă. Păi, de asta spuneam că filosofia implică mult timp liber, şi mai ales plictiseală. Dacă nu ai timp să te gândeşti, nu îţi faci întrebări nenecesare, şi deci nu ajungi la concluzii nenecesare. Sentimentele se transformă, ca orice altă chestie lumească, dar argumentul ăsta cu ‘obişnuinţa’ mi se pare cel mai idiot posibil. Ce i-aş recomanda persoanei ăsteia virtuale cu care mă cert eu aici, este să deschidă ochii şi să vadă că problema nu este dacă eşti cu o persoană din obişnuinţă sau nu; problema e că într-un moment în care te plictiseai, ai realizat că te-ai plictisit!

E trist, dar puţini putem visa la a avea o viaţă stabilă: sentimente permanente, gusturi permanente, idei permanente, sau mai ales fericire permanentă. Şi când ceva se termină în viaţa noastră, nu e mereu din cauza unor factori exteriori nouă; de foarte multe ori suntem noi cei care fugim de stabilitate. Pentru că, oricâtă siguranţă ar oferi ea, la un moment dat plictiseşte.


L.E.: Dacă cineva înţelege postul acesta, să mă anunţe, riscă să primească un premiu. :D

Friday, April 10, 2009

Happy blues

Blues fericit, ce ironie :P
Aici nişte melodii de blues care mă binedispun cum nici Stevie Wonder nu o face.

J. B. Lenoir - When I'm drinking

Da, e un bărbat!

Bo Diddley - The Story of Bo Diddley

Favorită. Funny story indeed...

Blind Boy Fuller - Truckin' my blues away no. 2

De aproape - Katerina - b&w

Da, din nou Katerina! Obişnuiţi-vă ochii, o să apară mult pe aici.

Tuesday, April 7, 2009

Sensul vieţii, I swear!!

Dragă legiune de cititori şi admiratori imaginari, ţin să vă anunţ că eu, Anca Elena Chirilă, după o lungă perioadă de timp în care, plină de ocupaţii dar totuşi lipsită de ocupaţie şi al naibii de plictisită, am avut timp să mă gândesc la tot felul de tâmpenii, m-am trezit descoperind sensul vieţii. Ce Socrate, ce Platon, ce Nietzsche, Anca Elena Chirilă! Aşa că, în postul acesta, am să fac ca şi cum aş fi prima care spune aşa ceva, ca şi cum aş fi mai mult decât conştientă că peste 3 milenii o să apar în toate cărţile de filosofie şi că voi fi originea a diverse curente de gândire, ca şi cum voi sunteţi mortali iar eu nu, ca şi cum nu aş fi conştientă că sunt cel mai comun om care poate exista şi că aşa voi rămâne forevăr. Deci o să fie ceva de genul ‘Phylosopher for one day’.

Mintea mea de copil în dezvoltare crede că sensul vieţii nu este altul decât cel de a evita plictiseala. Poate nu ar fi aşa dacă am fi educaţi în afara societăţii umane (în pădure cu câteva animăluţe, ca Mowgli), dar cum cititorii imaginari a acestui blog au crescut în societatea asta (pentru că aşa vreau eu, şi pentru că dacă nu probabil nu ar şti să citească), îi arăt pe toţi cu degetul cu neruşinarea camuflată care adeseori mă caracterizează. Prima dată, hai să spunem că omul e un animal deosebit (n-am să zic niciodată că nu e un animal), prin faptul că, în afară de nevoile basice, mai are şi altele aditive pe care restul nu le au. Well, eu cred că există o singură diferenţă între el şi restul animalelor: schematic zis, în mintea lui există prea mult loc liber; astfel încât are nevoie să îl umple cu tot felul de lucruşoare pe care le crede importante şi în a căror veracitate crede orbeşte, total, handărtpărsent. Aşa, într-o societate ‘avansată’, unde a supravieţui nu mai e o preocupare ci ceva firesc, este timp pentru a inventa, a gândi, a filosofa. De ce? Pentru că e necesar? Nu, pentru că altfel, ne plictisim. Aşa că inventăm tot felul de reguli şi prejudecăţi pe baza cărora ne structurăm viaţa. Aşa că, avem timp şi ‘motive’ pentru a fi naţionalişti, xenofobi, pentru a fi ‘mai buni decât alţii’, pentru a crea grupuri de tot felul, pentru a urî şi a omorî în numele lor. Atâta timp cât nu ne plictisim, viaţa noastră are sens. Şi, oricât de crud ar suna, asta e unica noastră preocupare adevărată: a nu ne plictisi.

Ca exemplu, majoritatea marilor filosofi, scriitori, matematicieni, lideri, pre secolul XIX, au provenit dintr-o familie nu tocmai săracă. Cu toţii au fost oameni a căror necesităţi basice erau ‘acoperite’, spre diferenţă de marea majoritate a societăţii, care era prea ocupată încercând să supravieţuiască; cei bogaţi, în schimb, aveau tot timpul din lume pentru a gândi. Adică, se plictiseau al naibii de mult, aşa că se trezeau filosofi. Aşa se ajunge la concluzia că baza tuturor cunoştinţelor astăzi populare nu e alta decât plictiseala. Acum, în secolul XXI, surpavieţuirea e ceva atât de firesc încât până şi o puştoaică mediocră ca mine îşi formează o teorie ‘proprie’ despre sensul vieţii. Sincer, mă simt eliberată când mă gândesc că, cum am zis şi în altă ocazie, plictiseala e originea culturii şi totodată preocupărilor noastre idioate de umani. Acest fapt le ia din importanţă tuturor lucrurilor care se petrec în jur, şi, deşi în momente fericite asta nu e un ajutor, în momente triste e un enorm sprijin. Aşa că, NU, în realitate nobody gives a damn about cine e mai inteligent şi cine e mai prost, cine are mai multă putere şi cine e un sclav, cine are o maşină mai ‘bengoasă’ şi cine o are mai urâtă, cine are mai multe cunoştinţe şi cine nu, cine e mai frumos şi cine e mai urât, cine e virgină sau cine a fost penetrată de jumătate de continent, cine e mai bun sau cine e mai rău, cine merge la biserică sau cine nu… toate astea sunt concepte abstracte de care ne încăpăţânăm să ne agăţăm pentru a ne minţi pe noi înşine crezând că de fapt au vreo minimă importanţă la alt nivel care nu e cel a societăţii create de noi. După câteva operaţii, se ajunge la concluzia că de fapt acest nivel în sine, în ceea ce la univers se referă, are o importanţă NULĂ; nu e nici cât e o boabă de nisip în enormul deşert din Sahara.

Eh, vezi Platon? Nu era atât de greu…:))

Şi acum, mă scuzaţi, trebuie să plec: am o plictiseală de care să fug! O să îmi ia o viaţă.